Am
cunoscut de curând un om, un bărbat care mi-a povestit că iubește două femei.
Le iubește pe amândouă pentru că, în fiecare dintre ele regăsește câte ceva ce
îi alină sufletul. Una e blândă, calmă, caldă, casnică. Cealaltă e puțin dură,
deșteaptă, liberă, care știe ce vrea.
Le
iubește… spune el, dar… așa o fi ?!
Știe
el ce înseamnă să iubești, să dăruiești ?! Nu cumva , în mintea lui se minte ?!
Cum poți iubi două femei cu aceeași intensitate ?! Cum poți iubi, dar și dărui
?!
În
accepțiunea lui, el e victima celor două femei. Ele se folosesc de el. Lui,
doar îi e milă de ele și nu se poate rupe de niciuna. De la ambele ia câte ceva….
IA CÂTE CEVA… Deci, ia și nu dăruiește.
La
început, nu am înțeles sensul celor spuse. Pe parcursul zilelor, am înțeles.
I-am înțeles trăirile, sentimentele, deși nu îl pot aproba în totalitate.
Te
vei întreba probabil de ce l-am înțeles, dar și de ce nu îl aprob.
L-am
înțeles, și chiar i-am dat circumstanțe atenuante, pentru că în fiecare dintre
ele regăsește un sentiment. Încă din copilărie a suferit din lipsa de afecțiune.
Nu a fost iubit așa cum și-ar fi dorit sufletul său. Părinții ( ca mai toți de
altfel), au încercat să-i ofere tot luxul necesar. .. bani, poziție socială. Munceau
zi lumină pentru ca lui să nu-i lipsească nimic. Nimic, mai puțin afecțiune. Încă
din copilărie caută… caută să găsească în jur, ( la o femeie, la un prieten) ceea
ce-i lipsește. Sufletul său, gol din pricina neiubirii, suferă. Nu a
conștientizat niciodată că această lipsă i-a dezvoltat spiritul de „războinic”.
Era și continuă să fie irascibil. Se revolta de fiecare dată, neștiind să-și explice
de ce. Se exteriorizează cu duritate. A devenit egoist fără să-și dea seama. În fiecare dintre femeile din viața lui (și nu
au fost puține) , a căutat un strop de iubire sinceră de mamă, un strop de iubire
sinceră de prieten. Fiecare dintre ele i-au dăruit câte puțin din ceea ce el căuta și caută. Astfel, s-a lăsat furat de timp. Anii au trecut și a ajuns în toamna
vieții fără a ști să iubească, să dăruiască și chiar să primească iubirea. Încă
din adolescență , neștiind ce înseamnă a iubi, nu s-a regăsit… nu s-a înțeles. A
fost un copil, un adolescent și un tânăr care a făcut tot felul de năzbâtii,
doar pentru a atrage atenția asupra lui. A făcut orice pentru a fi în centrul
atenției.
Nu
l-am înțeles, pentru că, în egoismul eului său, se folosește de cele două femei
din viața sa. Nu conștientizează că le folosește, că le strivește , cu, sau fără
voie, sufletele. Nu înțelege că femeia trebuie acceptată cu defectele dar și cu
calitățile ei. Nu înțelege că femeia, ca și bărbatul, nu este perfectă. Prin
comunicare se poate ajunge la un numitor comun.
Nu
a învățat încă, în anii ce au trecut fără rost pe lângă el, să aprecieze
femeia, să ia decizii care să-i umple viața. S-a mulțumit doar cu firimiturile
ei. Nu cu femeile pe care le-a întâlnit, ci cu firimiturile pe care i le-a presărat
viața în palmă. Ce face el ?! Continuă să se victimizeze. Continuă să creadă,
în neînțelegerea lui, că este victimă și nu călău.
Un
bărbat iubește două femei… dar… și-ar dori doar una care să aibă calitățile
amândorura.
FIRIMITURI...
de jur împrejur , doar firimituri... Cu ele nu te „saturi”...
Când
primești o felie întreagă, mulțumește-i lui Dumnezeu că ai primit-o .
AM
TRĂIT…..DAR AM ȘTIUT ?
E obosită
locomotiva mea cu amintiri…
trage un
tren...
e trenul
vieții mele
obosite…
trece cu
mine,
prin ani
cu rătăciri…
printre
morminte
cu
suflete
neîmplinite.
Eu,
sunt
mecanic în locomotivă…
trenul
oprește
în stații
neștiute…
stă un minut ,
aleargă
sau este în derivă
prin gări
,
pe
drumuri nebătute.
Anii-au trecut
și trec
în mare grabă,
parcă-a
fost ieri
când soarele-am
văzut…
am luat
din gară
câte-un
om de treabă,
dar a
uitat
de binele
ce i-am
făcut.
Privesc
în urmă
pe drumul
ce-am umblat…
ce lungă
viață,
dar ce
scurtă ,
ce
drumuri am făcut…
am
hoinărit
cu
ranița-n spinare
ne’ncetat…
și-acum
mă-ntreb :
Eu am
trăit… dar am știut ?!
SĂ NU
MORI MURIND !
Ai voie
să plângi, dar fă-o în gând
ai voie
să ceri, dar fă-o în șoaptă
ai voie
să speri, tu fă-o sperând
căci ce
e al tău, e-al tău și te-așteaptă.
Ai voie
să urli, să țipi de durere
dar nu
ai voie nicicând să cedezi
doar
cel ce renunță când norul o cere
usucă
pământul din albe livezi.
Tu ești
universul ești gândul puternic
ești
soarele tău și-al tău infinit
ești
barca-n ocean cu vântul prielnic
ești
fiul iubit de când ai venit.
Tu om
din pământ cu iubire de zile
trăiește
prezentul, trăiește trăind !
scrie
în cartea-ți cu-albastrele-i file
că
viața e viață ; să nu mori murind !
DEZLEAGĂ-MĂ DE VÂNT
Inspiră-mă pădure, respiră-mă curată,
picură-mi peste suflet iubire din iubire,
aruncă flăcări vii în inima-nghețată
și arde-mă cu soare, acum, în amurgire .
Hrănește-mi însetarea din buzele-mi ce fierb ,
răspunde-mi întrebărilor ce îmi opresc suflarea,
îngenunchez cu tine pe lacrimi și te-ntreb:
când se sfârșește noaptea , când vine neaflarea ?
Se rup bucăți din mine, se prăbușesc pe lunci,
se tânguie-n iertarea pădurii din pământ;
albastrule ce râuri cu râul dintre stânci,
dă-mi mie puritatea , dezleagă-mă de vânt !
DEZLEAGĂ-MĂ
DE LEGĂMÂNT
Tăcerea ta,
mi-a aruncat iar sufletul
sub izvor,
lacrima mea
e iar floare uscată,
pe islaz,
tăcerea ta,
genunchii mi-i taie,
deși
îmi e covor,
liniștea ta,
îmi lasă răni adânci pe
cărunțit obraz.
Ecoul vocii tale
îmi cântă cu stelele
pe harfă,
mi-ai dat încredere,
mi-ai spus
ce n-am mai auzit,
dezleagă-mă de legământ,
mă simt ca o eșarfă
pe care vântul
o plimbă din infinit
în infinit.
Dezleagă-mă
de tot ce-ai spus
și ai promis,
mă chinui singură să mă dezleg,
dar…
uite că nu pot…
te simt mult prea aproape când
mă trezesc
din vis,
spune-mi doar un cuvânt …
să-mi fie
… antidot.
SĂ IUBESC, IUBIRE !
Dezleagă-mă iubire
de de ploaie
și de vânt,
adună praful iernii
de pe colina frunții,
știu că iubirea ta
e-n mine
legământ,
copilul meu și-al tău
să roagă
iară minții.
Dezleagă-mă
de stâlpul ce alții
l-au plantat,
rămâi la mine-n suflet,
nu rătăci pe-afară,
hai să cântăm balada
așa
cum am cântat,
hai să clădim castelul ce alții
îl surpară.
Dezleagă-mi inima ,
iubire,
n-o ține-n colivie,
mie îmi este bine,
dar,
inima mea plânge,
vrea aer să respire,
vrea iar,
din nou să știe,
să știe iar fiorul
cum se strecoară-n sânge.
Dezleagă-mă de mine,
de mintea-ntunecată,
croiește-mi iară aripi,
să zbor spre-naltul cer,
vreau pace,
vreau iubire,
nu-mi place-ngenuncheată,
vreau să iubesc,
iubire…
este prea mult ce-ți cer ?!
fragment din cartea„Giulgiul iubirii”- Silvia Urlih
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu