joi, 30 iulie 2015

Două aripi, reunite de destin. Silvia Urlih


Zâmbește, zâmbește mereu. Zâmbește-i vieții.  Ea, viața, este uneori zgârcită, uneori este darnică. Trec zilele pe lângă noi și cu noi, fără să ne dăm seama. Doar oglinda ne spune că anii au trecut.. sufletul rămâne veșnic tânăr. Zâmbește-i chipului, fericit sau trist, din oglindă. Uneori ești obligat să închizi o ușă. Se deschide însă o alta, lăsând să  pătrundă  o avalanșă de evenimente plăcute . Ne copleșesc și ne provoacă…. să zâmbim… uneori cu lacrimi de fericire, alteori cu lacrimi de durere, de deznădejde, de suferință. NU te mai întreba : DE ce ? Zâmbește și mergi mai departe. Răspunsul nu-l vei afla, poate niciodată. Ele, întâmplările, vin pentru ca tu să înveți. Mereu și mereu trebuie să înveți din încercările pe care viața ți le pune în cale.
            Zâmbește și dorește-ți ca visul, unicul tău vis, să devină realitate. Închide ușa trecutului în spatele tău și nu o mai deschide niciodată. Amintirile, mai ales cele dureroase, te vor răni iar. Încui-o cu multe lacăte și nu lăsa pe nimeni să te împingă la a le mai deschide. Învață să trăiești doar în prezent. Prezentul te va ajuta să ai mintea și sufletul limpezi și să iei decizii bune pentru viitor.
¯
Două aripi, despărțite de destin, se caută prin univers . Se caută, se cheamă, se doresc. Se caută pentru a se reîntregi, pentru a forma un TOT. Și una și cealaltă au fost zdrențuite de furtunile vieții. Și una și cealaltă au suferit. Și una și cealaltă, schilodite, nu mai știu  să zboare. În plutirea lor haotică printre meandrele lumii, s-au găsit, obosite, la o răscruce de drumuri. S-au privit doar o secundă și au înțeles că se căutau de veacuri. Au înțeles că sunt pereche, au înțeles că au fost forțate să zboare doar cu o singură aripă, au înțeles că au fost cândva aparținătoarele unui suflet întregit. Nu poți zbura doar cu o aripă.
S-au luat în brațe. I-a durut când și-au deschis aripa, dar au văzut că îmbrățișați pot zbura.            
Doare... doare regăsirea, doare renașterea, doare reîntregirea.
S-au văzut, s-au privit adânc  în ochi și s-au recunoscut. El a mângâiat-o, ea l-a mângâiat, și-au spus cuvinte tandre , s-au privit mult în tăcere. Ochii și-au vorbit. Și-au povestit durerile, și-au spus dorințele. Ea, cu sufletul tremurându-i de emoție și-a pus capul pe umărul lui…. De când îl căuta… de când îl aștepta, de când îi aștepta căldura  îmbrățișării…de când aștepta să-i redea echilibrul, liniștea, puterea de a merge mai departe…. Palmele lui i-au mângâiat obrazul pe care se prelingeau încet și liniștit râuri de lacrimi…. Lacrimi care i-au spălat amintirile, lacrimi care au  stat ferecate de teama de a nu da dovadă de slăbiciune. Curg liniștit și-i povestesc lui prin cuvinte nerostite, câte a îndurat și cât de mult timp l-a așteptat.
     -Sunt raza ta, m-am rupt din tine, m-ai rătăcit, dar… m-ai găsit, fără de raze nu eşti tot, eşti doar un bulgăre de foc, un rătăcit pe cerul vieţii. Sunt albie, prin mine curgi, îți sunt izvor, m-am rupt din tine.
-Îți sunt ocean , spre mine curgi, te-am așteptat de mii de ani, te-aștept cu brațele deschise să te-nvelesc cu valul meu, îți voi fi scut și temelie, îți voi fi munte , voi fi cer.
¯
            Dragostea nu are vârstă, așa spune o vorbă din bătrâni. Iubirea nu cunoaşte limite de vârstă, pentru că iubirea nu este oglindă, ca să ne privim chipurile în ea, să ne vedem ridurile sau părul grizonat.
            Iubirea trăieşte prin suflet, iar sufletul se simte şi nu se poate vedea decât prin ea însăşi, prin iubire!
Atunci când iubim ne îndrăgostim în primul rând de sufletul persoanei de lângă noi, de modul în care ne priveşte, în care ne zâmbeşte, de felul în care ne vorbeşte, de modul în care ne face să ne simţim. Ne îndrăgostim de sclipirea din ochii acelei fiinţe iubite, de râsetul care ne umple viaţa şi sufletul de bucurie, ne îndrăgostim de tot ce înseamnă acea persoană.
Am simţit ca unui om îi trebuie atât de puţin să fie fericitcâteva vorbe spuse din inimă şi sufletul său înfloreşte... Încerc să cred din nou în sinceritatea oamenilor... am adunat în suflet prea multe cuvinte frumoase  şi acum, când am găsit momentul să le împărtășesc, nu vreau să mai zgârcesc ... Voi lăsa cuvintele să curgă așa cum vor ele. Voi fi eu însămi.
 Toţi ne dorim iubirea, şi mai ales ne dorim ca ea să reziste. De noi depinde  dacă ştim s-o păstrăm, sau doar o tratăm ca pe ceva trecător. Aşa suntem noi, oamenii, făcuţi…. să iubim şi să fim iubiţi.  Cred că Divinitatea a lăsat să ne naştem din iubire, dar să murim cu fiecare clipă în care ne părăseşte.
Astăzi am citit ceva care m-a întristat. Am citit ceva legat vârsta dragostei. M-a întristat, pentru că uite , mai sunt persoane care cred că doar cei tineri pot avea acest privilegiu... privilegiul de a iubi și a fi iubit. Am spus-o şi mă repet, iubirea n-are vârstă. De ce ne-ar fi frică la o adică? E aşa de plăcut să fii prizonierul iubirii...
Fiecare vede iubirea în felul său. Pentru unii este un sentiment, un joc,  dar pentru alţii, e destin...
            Pe parcursul vieții, am realizat că nu trebuie să am regrete…Am învăţat să trăiesc ACUM şi AICI… iau  trecutul doar ca experienţă Am învăţat şi, mă străduiesc să nu mă îndepărtez de „drum”, pentru că…la naștere nu mi s-a promis că voi avea parte de toate anotimpurile. Aşa că trăiesc pentru azi . Încerc doar să fiu… să fiu și să iubesc, să iubesc și să mă las iubită.
Două aripi fără zbor, reunite de destin, și-au promis că vor învăța să îmbătrânească alături. S-au regăsit după lungi căutări. Au decis să învețe înălțarea, una lângă cealaltă. Răbdarea, dorința de reîntregire, așteptarea, căutarea, nu a fost în zadar.


            SUFLET OBOSIT
Aleargă sufletul
despletit prin lume,
aleargă
căutându-și un loc, undeva,
își caută liniștea,
își caută un loc anume,
un loc,
unde obosit să stea.

Aleargă sufletul
spre neuitare,
neuitarea l-aleargă,
încearcă să-l prindă,
 el se ascunde
sub o cărare,
 se-ntinde obosit pe o tindă.

Aleargă sufletul
prin lumea umbroasă,
obosit ajunge
la Poartă,
cu brațele-ntinse
îl primește ”acasă”
iubirea aninată de soartă.

DE CÂTE ORI !
De câte ori am alergat cu vântul
și am căzut împiedicându-mă de nor,
dar am zâmbit,
m-am ridicat cu gândul
că nu mă dor durerile ce dor.

De câte ori mi-am spânzurat dorința
și mi-am înfrânt căderea în noroi,
dar am zâmbit
și mi-am rugat voința
să nu mă lase lângă norii goi.

De câte ori nu mi-am ucis visarea
și mi-am dorit să nu mai știu să zbor
dar am zâmbit,
de mână cu urcarea
și am zburat deasupra tuturor.

STRIGĂ LINIȘTEA-N TĂCERE
Auzi ?
auzi cum strigă-n liniște tăcerea ?
auzi cum în tăcere liniștea îți cântă ?
e cor de îngeri ce-ți mângâie durerea
când rugăciunea inimii
ți-ascultă.

Auzi cum cântă îngeri
prin sufletu-ți pierdut ?
auzi cum te îmbracă-n aripi de iubire ?
de când ai învățat să uiți al tău trecut,
ei te-nsoțesc
pe drum de izbăvire.

Ai căutat să te ascunzi în suflet,
te-ai căutat
în marea evadare,
ei te-au găsit îmbălsămat în plânset
și te-au luat
spre marea ta iertare.

Auzi cum liniștea te cheamă
pe-a ei umbră?
cum te sculptează  în pereții goi ?
mai ai de ascultat doar o secundă
și vei intra în liniștea
ce se așterne peste noi.

MI-AI SPUS CĂ DRAGOSTEA
Sub haina anilor
am adormit
trecutul,
prezentul
l-am înmiresmat cu zori
de smirnă,
cu liliac
am încrustat sărutul
pe trupul meu
încărunțit …
fără de vină.

Vulcanul
a erupt din sufletu-mi rebel,
cu palme tremurânde
m-am dezgolit
de teamă,
am aruncat cenușa
și frica
și-al meu chin
și-am auzit iubirea
din tine
cum mă cheamă.

Când m-ai cuprins
pe buze
mi-ai pus foc,
sărutul tău
mi-a fost floare
de mac,
mi-ai spus apoi că dragostea
nu-i joc,
ea
arde lespezi
și le îngheață-n
veac.

ȘTII AL CUI ?
Suflete înmănuncheate
bat la Poarta cerului
să pășească-n nemurire
prin cuvinte
fără rost,
vor să-și strige netrezirea
la urechea dorului,
să rămână încrustate
peste timpu-n
care-au fost.

Suflete scrise-n ecouri de senin
și de trezire,
bat la ușa ta străine
să-i citești
cuvintele,
vor să fugă-n răsărit ,
se ascund de amurgire…
vor să-și schimbe-ntunecimea …
și își rup
veștmintele.

Suflete înmănuncheate
se târăsc
spre infinit,
poartă crucile în spate
fără-a spune
nimănui,
că toiagul negru-al nopții
printre zile
rătăcit,
a făcut popas o clipă
pe un nume…
știi al cui ?


ÎMI SPUI CĂ ÎNCĂ EȘTI
Din asfințit
fără de asfințit
cobor,
scobor înveșmântată-n soare,
mă cuibăresc în bucium…
mă ghemuiesc sub el
și cânt
ca un cocor
și cânt
și plâng
și râd…
mi-e lacrima a zbucium.

Te
prind gingaș în palma ce-mi tremură
a teamă,
îți torn în vene cosmos
                                                                                 și
stele-ți pun pe frunte,
te simt,
te văd,
iar sufletu-mi te cheamă,
ar vrea
prin mine să respire
zilele-ți cărunte.

Încremenit de timp,
în stâncă crești pe pajiștile-alpine,
cuprins de nemișcarea tăcerii,
zăbovești…
precum eternitatea ascunsă-n infinit
privești spre mine,
m-aștepți în Sfinx cu leacuri,
îmi spui
încă ești.

Mai stai în clipă…
oprește-ți răsuflarea și numără
în gând.
Auzi cum buciumul se zbate a aripă de flutur ?!
Auzi cum lacrima dispare încet, agonizând ?!
Auzi cum timpul stă în asfințit și-așteaptă clipa
să o scutur ?!


CÂNTUL SUFLETULUI MEU
Cântă iar sufletul meu,
la oboi,
sub poartă-n vamă,
cântă doina cu alean,
cântă…
în aroma serii,
eu i-aud glasul firav, îl aud
cum iar
mă cheamă,
îl aud și îi văd umbra
printre
umbrele tăcerii.

Umbrele se-nlănțuiesc,
hora-ncep
a dănțui,
cântecul ce îl aud,
le deschid miezul de nucă,
vor
în dansul lor
frenetic
peste nori a dăltui,
ora,
clipa din secundă să le ducă…
le tot ducă.

Cântă iar sufletul meu
cântecul
medieval,
cântă umbrelor din zid,
dintre ziduri
să revină,
cântul sufletului meu
le ridică
peste val,
e un semn că se aprind,
e un semn
că se lumină.


SUNT, IUBITE !
Sunt,
iubite,
primăvară,
floare-ți sunt acum, spre seară,
luna mea te-mbrățișează,
te-a găsit printre destine,
sunt izvorul dezghețat ce năvalnic
te-nfășoară,
malurile ți le sfarm,
te clădesc ocean
în mine.

Sunt,
iubite,
o livadă,
înfloresc din palma ta,
floarea soarelui îți sunt,
aninată de câmpie,
te îmbrac cu primăvara ce-am luat-o
de pe-o stea,
zilele
ți le-nsoresc pentru anii ce-or să vie.

Sunt,
iubite ,
zi de vară, toamna
tu mi-ai puso-n piept,
ai găsit-o pe o bancă desfrunzită
de-ntuneric,
ia-i cântat cu sufletul
și
i-ai spus ”de când te-aștept”
soarele
i-ai pus în brațe lângă cerul tău
feeric.
 fragment din cartea „ Giulgiul iubirii”- Silvia Urlih






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu