M-AȘ MAI RENAȘTE ?! - Silvia Urlih

De-ar fi ca soarele

să mai răsară-n noapte,

de-ar fi ca luna

să mai lumine-n ziuă,

de-ar fi ca râul

să urce printre șoapte,

m-aș mai renaște

să împărțim

viața în două?!

De-ar fi ca plopii

să nu-mi mai plângă întomnirea,

de-ar fi ca marea

să nu-și mai simtă valul,

de-ar fi ca ziua

să nu-și mai vadă amurgirea,

m-aș mai renaște

să împărțim în două

malul ?!

De-ar fi să mai mă nasc încă o dată,

ce aș schimba din viața ce-am trăit ?

nu cred că mi-aș dori o altă soartă,

aș locui în casa în care-am locuit.

Ce o fi casa?! 

Casa e trupul 

care îmi îmbracă sufletul.

Silvia Urlih - 30.03.2019

EXISTĂ IAD ȘI RAI ? - Silvia Urlih

Uneori,

luminile se-opresc

între palme,

uneori,

luminile se-aprind

într-o suflare,

uneori,

luminile se sting

într-o vreme,

uneori,

luminile se-ating

de-o alinare.

Sunt întrebări în viaţa,

unde răspunsu-i vag,

de unde vine omul,

când moare

un` se duce,

elogiem Alahi,

dar ne orpim în prag,

un prag care ne e amar,

apoi

e dulce.

Sunt întrebări nespuse ce au altar în gând,

de teama de-a muri, ne punem întrebări,

vom mai trăi o viaţă sau ne-asezăm la rând…

există iad și rai, sau totul e-n născări ?

Silvia Urlih - 30.03.2019

ÎNVELITĂ DE TIMP - Silvia Urlih

Pășesc din nou,

timid,

pe podul ce-mi duce departe

trăirea,

pe drumuri trăite

mă plimb

mă revăd din amintiri,

și-mi strig :

îmbracă-mă-n ora ce tace,

încalţă-mă-n anii ce trec ,

întoarce-mă iarăşi la mine,

aşteaptă-mă-n drumu'-ntrerupt .

Sunt fata-nvelită-nalbastru

cu firul din mine ţesut,

mătasea ce curge din rană

e toarsă pe fusul

din gând,

mai trece un an din frânturi,

iar paşii

mă duc spre murire,

zilele trec şi se scurg,

dar eu,

rămân doar

fata-nvelită de timp.

Pășesc din nou printre ramuri,

iar ramul

suspină a greu,

mă plimb obosită prin ani,

iar anii îmi strigă

să stau,

mă uit în oglinda-aburită,

mă văd,

dar îmi spun :

nu sunt eu !

timpul îmi strigă-n ureche :

 eu

anii din urmă,

ți-i iau !

Silvia Urlih - 29.03.2019

IAR ÎNFLOREȘTE CERUL - Silvia Urlih

Și râd

și plîng

frunze-n coroană

și plâng

și râd

frunze pe ram,

înmuguresc

și-mi sunt balsam pe rană,

înmugurește floarea

din glastra

de la geam.

Iar înflorește cerul

din ghiveci,

iar mai înmugurește

primăvara

întineresc și eu,

întineresc pe veci,

căci nu mai moare dimineața

atunci

când vine seara.

Și mai înmugurește înc-o frunză

și mai răsare înc-o rază la fereastră

și mai pictez o clipă din viața mea pe pânză

și mai plantez un ram din frunza mea în glastră.

Silvia Urlih - 28.03.2019

MÂINE VA FI O ALTĂ ZI ! - Silvia Urlih

Mă mai pictează umbrele trecute,

ce cute-adânci în grabă mi-au lăsat…

am mai citit printre iubiri pierdute,

am plâns, am mai cântat și-am mai visat.

Mă mai pictează

trecutul printre

rime,

rescriu

și scriu

în pagini fără număr,

mă macină mărimea în micime,

îmbătrânesc,

deși mi-s lujer

și mi-s tânăr.

Mă mai pictează șoapte ce-mi șoptesc

că viața

e

și verde

și uscată,

mă-ndeamnă  adierea să trăiesc,

căci,

ce a fost,

nu va mai fi

și altădată.

Trăiesc în azi,

învăț din ieri,

iar mâine…

mâine

va fi o altă zi !

Silvia Urlih - 28.03.2019

IUBIREA MEA DIN VEȘNICIE - Silvia Urlih

Eu sunt făina,

tu ești sarea,

ne suntem aluatul mării,

eu sunt un ram din pomul vieții,

tu ești o frunză-nmugurită,

eu sunt o floare care crește

în glastra

de la malul zării,

tu ești un munte ce se naște

din marmura

nemărginită.

Trezește-te din adormire,

iubirea mea din veșnicie,

nu mai dormi somnul uitării

ce ne-a legat

cu aripi moarte,

învață zborul nedormirii ,

nu îmi mai fi nimicnicie,

trezește-te dintre morminte,

rescrie-te iară în carte.

Am adormit o veșnicie în nedormirea

ce ne-a fost,

ne-am căutat printre câmpii

și printre munți

și printre ramuri,

am fost o vreme doar morminte,

dar toate au avut un rost,

ne-am foar și ram,

ne-am fot copaci,

să nu ne fim acum

doar maluri.

Silvia Urlih - 27.03.2019

OAMENI PRINTRE OAMENI - Silvia Urlih

Sunt oameni rătăciţi în gânduri ,
ce-n viaţă rostul nu-şi găsesc ,
sunt oameni care printre rânduri,
îşi sciu povestea, dar nu știu ce simțesc.

Sunt

oameni între oameni

printre noi,
pe toţi îi respectăm

cum se cuvine ,
unii-s mai buni,

alţii-s mai răi,

dar toți semnăm pecetea

cânt ceasul…

bate-a bine.

Sunt

oameni printre oameni

care trăiesc,

da-s morți,

sunt oameni fără scrupul

ce-și taie viața-n două,

sunt oameni fără suflet

ce-aleargă printre sorți,

sunt oameni ce se-ascund

când primăvara-i plouă.

Sunt oameni care prin iubire

aprind și lacrima, ce arde în oglindă,

sunt oameni care-n asfințire

își înțeleg povestea, care le e obidă.

Silvia Urlih - 24.03.2019

NU ȘTIAM CĂ POT SĂ-MI FIU -Silvia Urlih

Se întâmpla să fiu o frunză,

o frunză crescută

în templul iubirii,

se întâmpla să fiu o frunză lipsită de ram,

orbită,

izbită

și ruptă de braț,

se întâmăpla să fiu oglindă malului

tăcerilor mute,

se întâmpla să-mi fiu ploaia

cuvintelor mute.

Se întămpla să aud litere

cu aripe rupte ce-și mângâiau în tăcere

petala,

se întâmpla să aud apusul

din glasuri de demult îngropate,

se întâmpla să ascult șoapta

din malul tăcerilor,

se întâmpla să-mi fiu cuvânt

ascuns

în glasul fierbinte al neputinței.

Se întâmpla să scobor

din șoapta spusă-n tăcere,

se întâmpla

să-mi strig neputința

și dorința,

Se întâmpla să-mi fiu dor

și glas

și noapte

și zi

se întâmpla să revin din trecut

și să-mi fiu ceea ce azi sunt.

Se întâmpla că azi îmi sunt

ceea ce nu știam

că pot să-mi fiu

EU.

Silvia Urlih - 16.03.2019

SUNT DOAR UN OM - Silvia Urlih

Sunt suflet ce fost-a captiv

în trup de lut ,

în lumea crudă ,

am evadat în zbor spre infinit,

acolo unde

lacrima nu-i udă,

sunt apusul glasului stins,

scobor ca şoaptă

în malul tăcut al lumii,

mă rup din cuvânt

în litere mute

și cresc peste stânci,

la malul luminii.

Sunt nisipul glasului ars

în candela

cuvintelor moarte,

sunt lumânarea ce s-a stins

picurînd câte-o literă-n viață,

sunt  mâlul gîndului mut

ce aleargă

căutânduse-n soarte,

sunt ploaie

cu litere şchioape

ce se pierd tăcute

prin ceață.

Mă spală zăpada sub gene,

mă vântură vântul

pe frunte,

mă bate-alizeul prin plete

iar cerul

îmi piaptănă-n gând,

mă spulberă gerul prin vene

iar norul

îmi este iar punte,

mă cern ca o floare-n uscare,

sunt Om…

doar un om

pe pâmânt.

Silvia Urlih - 09.03.2019

ȘI DE VA PLÂNGE DUMNEZEU - Silvia Urlih

Și de va plânge râul,

să știi

că-i plânsul meu,

și de va plânge codrul,

să știi

că doru-i greu,

și de va plânge câmpul

să știi

că dorul doare,

și de va plânge ramul,

să știi

că iar mi-s floare.

Și de va plânge cerul,

să știi

că-i plânsul meu,

și de va plânge floarea,

să știi

că-i este greu,

și de vor plânge zeii,

vor plânge

pentru mine,

și de va plânge Dumnezeu,

atunci

nu-ți va fi bine.

Și de va plânge Dumnezeu,

va fi ultima dată,

căci El

îmi e aproape

și mă păzește-n toate,

El…

 iar te va ierta,

dar,

îți va da erată,

nu-ți face rău în viață…

fii rob,

în bunătate.

Silvia Urlih - 09.03.2019

NE SUNTEM OAMENI - Silvia Urlih

Ne suntem oameni, da, dar uneori,

greșim, căci a geși, e omenește,

nici zeii nu-s fă`r de prihană, și ei sunt călători

și ei sunt suflete pe care soarele-i orbește.

Sunt oameni ce în gând

și-n suflet,

ferestrele le ţin deschise,
furtunile le sparg din geamuri,

iar geamul se transformă-n franjuri,

sunt oameni care-și zăvoresc

sub gratii

sufletul

și mintea,
le este frică de-ntuneric

și se ascund sub verde ramuri.

Ne suntem oameni, da, dar uneori,

nu mai vedem lumina și rătăcim în ger,

mulți au uitat că-n viață suntem muritori,

ne-nchidem între ziduri și iar uităm de cer.

Sunt oameni ce în viaţă

au spus doar adevărul,
dar adevărul doare

și au recurs la tăcere,

sunt oameni care-au plâns,

dar lacrima ,

lacrima

le-a fost

murdar pe geană.

Silvia Urlih - 03.03.2019

NE IUBIM ?! - Silvia Urlih

Te am, dar nu te am,

îmi ești, dar nu-mi ești,

te simt, dar nu te simt,

mă iubești,

dar nu poți încă să mi-o arăți,

te vreau,

dar nu-mi ești,

mă vrei,

dar îți sunt doar în vis,

ne vrem,

dar nu ne suntem,

ne dorim,

dar nu ne suntem,

ne iubim,

dar nu se poate,

ne dorim,

dar

trebuie să mai avem răbdare.

Cine ne suntem ?
Unde îmi ești ?

Unde îți sunt ?

Unde ne suntem?

Mângâierea ta

m-a ridicat dincolo de nori.

Ne iubim ?!

Silvia Urlih - 03.03.2018