Pășesc din nou,
timid,
pe podul ce-mi duce departe
trăirea,
pe drumuri trăite
mă plimb
mă revăd din amintiri,
și-mi strig :
îmbracă-mă-n ora ce tace,
încalţă-mă-n anii ce trec ,
întoarce-mă iarăşi la mine,
aşteaptă-mă-n
drumu'-ntrerupt .
Sunt fata-nvelită-nalbastru
cu firul din mine ţesut,
mătasea ce curge din rană
e toarsă pe fusul
din gând,
mai trece un an din frânturi,
iar paşii
mă duc spre murire,
zilele trec şi se scurg,
dar eu,
rămân doar
fata-nvelită de timp.
Pășesc din nou printre ramuri,
iar ramul
suspină a greu,
mă plimb obosită prin ani,
iar anii îmi strigă
să stau,
mă uit în oglinda-aburită,
mă văd,
dar îmi spun :
nu sunt eu !
timpul îmi strigă-n ureche :
eu
anii din urmă,
ți-i iau !
Silvia Urlih - 29.03.2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu