AZI, TOATE SUNT UITARE - Silvia Urlih

În palma mea,

s-a așezat o gâză,

nu-i mai plăcea zăpada

dintre vii,

a stat o clipă,

m-a îmbrăcat în briză,

dar a plecat în zbor,

cu toamnele târzii.

În palma mea,

s-a așezat pădurea,

a stat o vreme,

mi-a spus să nu mai sufăr,

mi-a alintat cu frunza ei

zâmbirea,

dar s-a uscat și mi-a lăsat în pumn,

un nufăr.

În palma mea

s-a așezat o rază,

a ațipit o clipă,

dar mi-a lăsat un vis,

eram, eu și cu mine într-o oază…

când m-am trezit,

am înțeles că scrisul,

nu mi-e scris.

Prin palma mea,

curg anii fără noimă…

copacii m-au rănit,

zilele-au fost amare,

știam că-ngenunchierea

mi-a fost adusă-n glumă,

căci, rănile ce-au fost,

azi, toate sunt uitare.

Silvia Urlih - 29.06.2020