COPACII PLOILOR ÎNDOLIATE - Silvia Urlih

Suntem

copacii ploilor

îndoliate,

ne-ncorsetează crengile

plângând,

săpăm

cu palmele

pământurile toate,

să ne găsim,

să ne descoperim

trăind.

Ne perpelim

ca buturugile

pe foc,

deși aghiazma ne spală

adâncimea,

mutăm pionii

pe tablele de joc

și nu-nvățăm

să ne mărim

micimea.

Ne-nghesuim în trupurile

mici,

făpturile

ni le călcăm sub ghete,

nu mai vedem câmpiile

de frici,

și ne legăm pe brațe

cruci

și amulete.

Suntem copacii

zilelor amare,

suntem copiii

miezului

de grâu,

noi suntem fiii Domnului

ce ne-am născut se pare

să ne fim ură,

dușmani

și
 piatră pentru râu.

Silvia Urlih 14.06.2014

CA NIȘTE CRUCI - Silvia Urlih

Ca niște

cruci

îngenunchiate

ne ducem zilele de azi pe mâine,

ca niște

zile-ncercănate

cerșim

la colț de drum

un sfert de pâine.

Ca niște

bezne-ngândurate

ne târâim

picioarele prin gloduri,

ca niște

muguri neînmuguriți în noapte

ne auzim

cântându-ne prohoduri.

Ca niște

lebede

plecate fără ceas

ne legănăm în ape-nvolburate,

ne luăm adesea de la viață

bun rămas

și ne cărăm

cu greu

morțile-n spate.

Ca niște

zei

ne credem fără moarte

și hoinărim urând pe ăst pământ,

uităm

că zilele ne sunt încătușate

într-o boccea de lemne…

în mormânt.

Ca niște

cruci îngenunchiate

mergem

pe drum

spre ultima oprire,

ca niște

măguri prea îndoliate

uităm

că ne-ndreptăm

spre amurgire .

Silvia Urlih  14.06.2014

MI-AM PUS PE UMERI - Silvia Urlih

Mi-am luat pe umeri

sacul

cu viață și păcate

și am pornit golgota

spre cercul luminos,

mi-am pus pe suflet

pietre

de vreme încrustate

și am pășit cu frică

drumul

anevoios.

Mi-am pus pe umeri

crucea

cu stea trăită-n culme

și-am început să urc

râul…

fără de far,

mi-am căutat o soartă ,

m-am regăsit în nume

și m-am născut

în vară

o frunză de stejar.

Mi-am pus pe umeri

viața,

o viață neculeasă,

m-am semănat

în lanul

de grâuri neculese,

mi-am pus pe creștet luna,

m-am îmbrăcat mireasă

și-am început să-mi scriu

imagini vechi,

alese.

Silvia Urlih 14.06.2014

SUNTEM IUBIRE ȘI IUBIM - Silvia Urlih

Ca două sfere

neumblate

ne căutam făptura-n râu,

ca două pleoape

nedeschise

ne pribegeam prin lan de

spini,

pământul ne chema din ceruri

să ne-mpreune-n bob

de grâu,

să ne îmbălsămeze-n lut

să ne sădească pe trup

crini.

Ca două ceruri

nesculptate

ne-nvăluiau în inimi

anii,

ca doi copaci

cu ram cărunt

ne-mpreunăm în rădăcini,

câmpia ne chema din munte

să ne-mpereche din

bejanii,

pădurea s-o-nflorim cu noi

să nu mai fim doi

peregrini.

Ca două umbre

neumbrite

călcam pe nouri ca doi sori,

ne umezeam

cu ploaie talpa

pășeam spre noi

fără să știm,

că suntem două frunze moarte

ce-și caută lumina-n zori,

că suntem două sfere coapte

suntem iubire

și iubim.

Silvia Urlih 14.06.2014

VENIȚI DE LUAȚI LUMINĂ ! - Silvia Urlih

Veniți de luați lumină!

se-aude

din morminte,

Veniți de luați lumină!

iar florile

se frâng,

Veniți de luați lumină!

din cerurile

sfinte

bat clopotele iar ,

icoanele

iar plâng.

Veniți de luați lumină

din palma

primăverii,

culcați-o lângă voi ,

în suflet

v-o purtați,

din ea vă faceți scaun la masa învierii,

cântați corul iubirii ,

iubirea

v-o cântați !

Veniți de luați lumină,

din trup

vă adăpați,

hrăniți-vă cu mustul ce curge din mălin,

purtați cu voi scânteia,

cu ea

vă îmbrăcați,

și simte-I îndurarea când spune :

Am să vin !

Silvia Urlih 14.06.2014

ANII CARE MI-AU FOST - Silvia Urlih

Timpul

îmi scormonește

prin cer de iris verde,

scrutează vraja nopții

înveșmântat în lună,

prin clipele tăcute

în ochiul meu

se pierde,

din lumânarea zilei

cu ani

să-mi fac cunună.

Îmi bate la fereastră,

secunda mi-o aprinde,

mă-ntreabă de-o primesc

sau

o gonesc din casă,

o clipă mă gândesc …

să-i dau ,

sau nu,

merinde…

s-o fac uitată-n prispă ,

sau

să mi-o fac mireasă.

Anii care mi-au fost,

se-așează

lângă mine,

mă-ntreabă în tăcere,

așteaptă să răspund,

dacă

îmi e ușor,

dacă

îmi este bine,

sau în găteji uscate

de mine mă ascund.

Mă uit în ochii lor

cu pleoapele  flămânde,

cu buzele-ncleștate

anii trecuți

mi-i leg…

poate

c-am fost plecată

cu roadele arzânde,

poate

că sunt în viață,

viață să culeg.

Silvia Urlih 14.06.2014

VISUL TĂCERII - Silvia Urlih

Ți-am împletit locaș

în

inima mea,

ușa-m deschis-o …

hai !

vino de mă prinde!

la geam am pus

perdea albă nea,

și te aștept…

copac

din vechi colinde.

Din cerul  meu

pătat

de albe stele,

ți-am așternut covoare de mătasă,

hai…

calcă…

pășește peste ele,

vino alături să-ți faci

o nouă casă.

Mirajul învierii

din tine

va renaște,

lumina ei

va scutura din soare

flori de mac,

cobza cântului nostru

lăstar verde

va crește…

aștept…

ascult visul tăcerii

și iar

tac.

Silvia Urlih 14.06.2014

VAL DE CUVINTE - Silvia Urlih

Pe-un aer văratec

ce arde-n

surdină,

iar ziua-i cu roua cursă pe gene,

strâng pleoapa cu leacuri

din verde lumină,

să-mi văd lumânarea

cum arde

prin vene.

Pe-un val de cuvinte culese

din buze,

strâng

vorbele albe ce-mi ferecă gura,

silabele-mi fierb

opace,

difuze,

să-mi umple

cu doruri nespuse

făptura.

Când vorbele mor

șerpuind

prin uitare

și valuri de gânduri

cuvinte strivesc,

ascult

cum se scurg nezise-n izvoare,

torente de vorbe

ce-n mine

vuiesc.

Silvia Urlih 14.06.2014

PĂȘESC PRINTRE SORȚI - Silvia Urlih

Alerg peste noapte

prin snopuri de vise,

gonesc nălucă

pe cărări

și ascult,

ascult răsăritul

din memorii nescrise,

ce-mi spune în șoaptă

să răsar din tumult.

Vântul

îmi spulberă sufletu-n ceruri,

codrii foșnesc

peste zâmbetu-mi fad,

îngeri-mi cântă

de dor

printre doruri,

de ei să mă țin

când din ceruri mai cad.

Alerg printre nopți

aninată

de zile,

lumina stelară mă poartă spre porți,

pășesc peste cer

cu gânduri fragile,

pășesc

peste nopți,

pășesc

printre sorți.

Sunt gând

presărat de nori

peste vis,
sunt dorul iubirii adus dintre zori,

sunt cheia din suflet

sunt văzul aprins ,

sunt pasul

ce duce spre albul

din sori.

Silvia Urlih 14.06.2014

CUVINTE NESPUSE- Silvia Urlih

Mi-e sete…

buzele-mi ard cuvintele nespuse,

mă doare gândul de timp împădurit

mă arde dorul de vremile nescrise

simt că mă strânge timpul nedormit

Mi-e foame…

gura îmi cere să mă înfrupt din clipă

să-mi satur trupul de vreme obosit

să mă hrănesc cu gustul gutuii de pe prispă

să-mi odihnesc privirea pe chipul meu ciobit

Mi-e frig…

trupul îmi cere să îmi astâmpăr setea

să-mi satur ochii de primăveri neninse

să mă-nvelesc cu cerul, să pun pe el pecetea

să-nflăcărez cuvântul din vorbele nestinse.

Silvia Urlih 14.06.2014