AȘ MAI PUTEA SĂ SCAD UN AN ?! - Silvia Urlih

Dac-aș putea-n iubire,

iubire

să trezesc ,

dacă aș plămădi un nou

glob pământesc,

în ce culori l-aș frământa ?

ce-aș arunca

în hău ?

ce aș lăsa ,

ce aș schimba

din ce este

mai rău ?

Dacă cu gândul aș spăla

un munte

cu-un ocean ,

dacă aș rezema o zi

pământul

de-un castan,

plaiul ce îl iubesc,

aș ști

cum să-l încunun ?

cu inima-aș putea

să-l strâng

într-un cătun ?

Dacă nedreptul timp

aș vrea

să-l arestez,

să-l pun la zid,

să-l judec,

dar…

să-l eliberez,

mi-ar da din timpul lui,

să mi-l fac gardian?

aș mai putea să scad

din anii mei…

un an ?

Silvia Urlih 14.10.2014

O LUME CU DOAR UN SINGUR OM - Silvia Urlih

În mine și-a găsit sălaș o altă lume…

nouă...
o lume albă,

pură ,

castă !...

e lumea mea de vis…

dar

cum să fac s-o vezi și tu,

cum să vă spun și vouă

că

nu oricărui om accesul

i-e permis ?!

Adun și scad,

mă joc cu două cifre

fără număr,

le înmulțesc și le împart,

vreau

să descopăr…

 omul.

întind un braț,

însă descopăr

că nu mai am

un umăr,

umărul meu e creangă,

este lăstarul solidar

cu pomul.

Adun și scad,

împart și înmulțesc …

doar

două umere,

umărul drept mi-e ram

cu flori

sădite-n glastră,

umărul stâng e creangă

tăiată-n două …

numere,

pe care le-am cules

din lumea mea

sihastră.

Din linii paralele

încerc să înfirip

un cerc de lume.

le împletesc,

le-nnod,

iar rezultatul e …

un pom.

descopăr oameni,

oameni fără crengi

și fără nume,

căci lumea mea,

este o lume

cu doar

un singur om.

Silvia Urlih - 13 octombrie 2014

DE ȘTIAM CĂ GÂNDURILE SCRIU- Silvia Urlih

De știam

că gândurile-s grele

și mă trag mai mult spre coborât,

le-incuiam în cuști zidite-n ani,

le puneam să roage pentru mine,

le legam cu lanțuri lângă zei,

le stropeam cu leacuri de urât,

le-aruncam departe peste veacuri,

poate se-ntorceau

să mă aline.

De știam

că gândurile dor

și că rana dorului mi-e leac,

le zideam în grote lângă zâne,

să le-nvețe dorul a uita,

le zvârleam peste câmpii fertile,

să se-nsemine cu roșul unui mac,

le lăsam în cea copilărie,

să învețe ce-i

a legăna.

De știam

că gândurile-s bob

și se pârguiesc tăcute-n seară,

le-nchideam cu noaptea-ntunectă,

să învețe ziua să lumine,

le sădeam la rădăcină miere,

să învețe zborul peste scară,

renunțam la ele de copilă,

să nu vină niciodat’

la mine.

De știam

că gândurile scriu

și că scrisul îmi va fi fior,

le-nvățam cuvinte de ursit,

le lăsam să joace cu un zar,

le spuneam ziua să ancoreze,

să închidă dorul în ulcior,

respiram condusă de solie,

învățam că viața

mi-e altar.

Silvia Urlih 13.10.2017

CRUCE CE MAI AM DE DUS - Silvia Urlih

Din obraji îmi cresc iar

frunze,

frunze

încrustate-n noapte,

frunze

din păduri umbroase

ce revarsă de sub pleoape,

de sub frunte se revarsă

ceruri fumurii ,

răscoapte,

năvălesc în lan de grâne ,

vor pe suflet

să îmi sape.

Genele-s făcute undă,

fluvii sunt,

ocean,

izvoare,

plouă ne-ncetat de ieri,

strâng sub streașină iar

rouă,

strâng de-o viață necuvinte,

strâng

să semene ogoare,

strâng sămânța neculeasă…

de aseară,

de când plouă.

Plouă

de sub geana dreaptă,

picătură-n picătură,

de sub stânga

curg șiroaie vorbele

ce nu le-am

spus,

picăturile-amândouă se unesc

sub arătură,

se adună-n crucea mea,

cruce

ce mai am

de dus.

Silvia Urlih - 12.oct.2014

ÎN BRAZDA DINTRE LUMI - Silvia Urlih

În

brazda dintre lumi

mă regăsesc mereu,

în

arătura zilei îmi caut

înserarea,

în

înserarea nopții îmi fac culcuș

în

EU,

cu eul meu din suflet

îmi regăsesc

aflarea.

În

mine își fac casă

tăceri asurzitoare,

vor să le zugrăvesc pereții

și tavanul,

eu

le invit afară,

strigătul lor

mă doare,

le-mpachetez în vers

și le tai

tot

elanul .

În

brazda dintre lumi

călătoresc

cu steaua,

e steaua ce-am găsit-o plângând

pe ulicioară,

era

ascunsă-n ploaie,

se învelea

cu neaua…

eu,

am luat-o-n suflet …

să nu mai stea pe-afară.

Silvia Urlih 12.10.2014

MĂ DOR VENIRILE ȘI NEPLECĂRILE - Silvia Urlih

Cuvintele mă dor ,

mă ard ,

mă ofilesc,

mă strigă,

mă cheamă din finitul grădinii

nefertile,

vor să-nfloarească macii,

roșul să nu le stingă,

vor

să alerge liber

să scrie

alte file.

Cu pliuri de lumini

se-așează-n mine

infinirea,

tăceri

și vorbe nerostite

vor să mă iscodească,

cuvântul mut

se ia la braț

cu gândul și iubirea,

vor

pe tărâmul dintre ceruri

cu mine să trăiască.

Mă doare infinitul

din pământ,

mă doare necuprinsul,

mă dor venirile

și neplecările

spre vis,

un vis real,

un vis aievea,

ce-și cere neatinsul,

un vis

ce l-am trăit când cerul

am deschis.

Silvia Urlih 12.10.2014

DE VORBĂ CU MAMA - Silvia Urlih

Știi mamă

că te-am judecat

că nu m-ai vrut și m-a durut,

știi că atunci

minte n-aveam

și-am ocărât

și am tot plâns,

știi…

azi ți-am înțeles necazul,

însă atunci

nu am putut…

nu am putut să văd Lumina

și

multă suferinț-am strâns.

Îți scriu scrisoare să mă ierți…

am învățat

să pot ierta,

am învățat ca să mă iert,

să mă iubesc

și să iubesc,

poate că viața

m-a lovit,

poate că eu am vrut așa,

am vrut

cu lumea să mă lupt,

am vrut să știu…

cum să trăiesc.

Din vârf de stea

tu

mă privești,

știu că mă ierți c-am judecat,

acum

în brațe mă cuprinzi,

de lacrimi chipul tu mi-l ștergi,

pe jilțul din pământ ai stat,

în busuioc te-am îmbrăcat…

azi,

știu că am greșit c-am plâns,

azi,

știu că tu mă înțelegi.

Te văd

scrisoarea cum citești,

te simt

cum mă îmbrățișezi,

te văd în fața casei noastre unde aștepți

să ne-ntâlnim,

văd

lacrima iertărilor,

văd

masa cum tu mi-o așezi,

simt gustul de gutuie vie

ce mi-o vei da,

când iar prânzim.

Mi-ai scris scrisoare

dintre ceruri,

că-ți este bine

și m-aștepți,

îmi număr nopțile-nsorite,

dar

știu că vreme e destulă,

mi-ai pregătit un loc aproape…

să fiu în lumea

celor drepți,

dar…

foame mi-e încă de trai,

de viață

încă nu-s sătulă.

Silvia Urlih 12.10.2014

CÂNTUL SUFLETULUI MEU - Silvia Urlih

Cântă iar sufletul meu,

la oboi,

sub poartă-n vamă,

cântă doina cu alean,

cântă…

în aroma serii,

eu i-aud glasul firav, îl aud

cum iar

mă cheamă,

îl aud și îi văd umbra

printre

umbrele tăcerii.

Umbrele se-nlănțuiesc,

hora-ncep

a dănțui,

cântecul ce îl aud,

le deschid miezul de nucă,

vor

în dansul lor

frenetic

peste nori a dăltui,

ora,

clipa din secundă să le ducă…

le tot ducă.

Cântă iar sufletul meu

cântecul

medieval,

cântă umbrelor din zid,

dintre ziduri

să revină,

cântul sufletului meu

le ridică

peste val,

e un semn că se aprind,

e un semn

că se lumină.

 Silvia Urlih 11.10.2014

CUVINTE FĂRĂ ADĂPOST - Silvia Urlih

Din rodul meu cresc ploi

de ploi

aducătoare,

revarsă haina boarei

peste pământuri

vii,

se-așează-n file roase

de gânduri

trecătoare,

vor să mai sape-n dezlegări

enigmele

târzii.

Din boabe care scriu pe cer

cu ceruri

fără noime,

se nasc cuvinte în maramă,

se nasc

fără-adăpost,

cresc aluat de noi simțiri,

le-mpachetează-n doine,

le dau culoare-n anotimpuri

și

le găsesc

un rost.

Din sâmburi germinați de plopi

aprinși

de agonie,

cresc struguri verzi,

înrourați,

să semene-a verdeață,

printre cetăți nelocuite

de spirite

ce-nvie,

îmi legăn oasele sleite

și

le pictez din nou

cu viață .

Silvia Urlih 10.10.2014