De știam
că gândurile-s grele
și mă trag mai mult spre coborât,
le-incuiam în cuști zidite-n ani,
le puneam să roage pentru mine,
le legam cu lanțuri lângă zei,
le stropeam cu leacuri de urât,
le-aruncam departe peste veacuri,
poate se-ntorceau
să mă aline.
De știam
că gândurile dor
și că rana dorului mi-e leac,
le zideam în grote lângă zâne,
să le-nvețe dorul a uita,
le zvârleam peste câmpii fertile,
să se-nsemine cu roșul unui mac,
le lăsam în cea copilărie,
să învețe ce-i
a legăna.
De știam
că gândurile-s bob
și se pârguiesc tăcute-n seară,
le-nchideam cu noaptea-ntunectă,
să învețe ziua să lumine,
le sădeam la rădăcină miere,
să învețe zborul peste scară,
renunțam la ele de copilă,
să nu vină niciodat’
la mine.
De știam
că gândurile scriu
și că scrisul îmi va fi fior,
le-nvățam cuvinte de ursit,
le lăsam să joace cu un zar,
le spuneam ziua să ancoreze,
să închidă dorul în ulcior,
respiram condusă de solie,
învățam că viața
mi-e altar.
Silvia Urlih 13.10.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu