Cuvintele mă dor ,
mă ard ,
mă ofilesc,
mă strigă,
mă cheamă din finitul grădinii
nefertile,
vor să-nfloarească macii,
roșul să nu le stingă,
vor
să alerge liber
să scrie
alte file.
Cu pliuri de lumini
se-așează-n mine
infinirea,
tăceri
și vorbe nerostite
vor să mă iscodească,
cuvântul mut
se ia la braț
cu gândul și iubirea,
vor
pe tărâmul dintre ceruri
cu mine să trăiască.
Mă doare infinitul
din pământ,
mă doare necuprinsul,
mă dor venirile
și neplecările
spre vis,
un vis real,
un vis aievea,
ce-și cere neatinsul,
un vis
ce l-am trăit când cerul
am deschis.
Silvia Urlih 12.10.2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu