Știi mamă
că
te-am judecat
că nu
m-ai vrut și m-a durut,
știi că
atunci
minte
n-aveam
și-am
ocărât
și am
tot plâns,
știi…
azi
ți-am înțeles necazul,
însă
atunci
nu am
putut…
nu am
putut să văd Lumina
și
multă
suferinț-am strâns.
Îți
scriu scrisoare să mă ierți…
am
învățat
să pot
ierta,
am
învățat ca să mă iert,
să mă
iubesc
și să iubesc,
poate
că viața
m-a
lovit,
poate
că eu am vrut așa,
am vrut
cu
lumea să mă lupt,
am vrut
să știu…
cum să
trăiesc.
Din
vârf de stea
tu
mă
privești,
știu că
mă ierți c-am judecat,
acum
în
brațe mă cuprinzi,
de
lacrimi chipul tu mi-l ștergi,
pe
jilțul din pământ ai stat,
în
busuioc te-am îmbrăcat…
azi,
știu că
am greșit c-am plâns,
azi,
știu că
tu mă înțelegi.
Te văd
scrisoarea
cum citești,
te simt
cum mă
îmbrățișezi,
te văd
în fața casei noastre unde aștepți
să
ne-ntâlnim,
văd
lacrima
iertărilor,
văd
masa
cum tu mi-o așezi,
simt
gustul de gutuie vie
ce mi-o
vei da,
când
iar prânzim.
Mi-ai
scris scrisoare
dintre
ceruri,
că-ți
este bine
și
m-aștepți,
îmi
număr nopțile-nsorite,
dar
știu că
vreme e destulă,
mi-ai
pregătit un loc aproape…
să fiu
în lumea
celor
drepți,
dar…
foame
mi-e încă de trai,
de
viață
încă
nu-s sătulă.
Silvia Urlih 12.10.2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu