Bună dinimeața !

Te-ai întrebat vreodată de ce, la revărsatul zorilor, cocoşul suspină dureros de repetate ori? Suspină pentru el, sau pentru noi ? Suspină pentru că, în oglinda dimineţii se arată că a mai trecut o noapte din viața ta, fără ca tu să știi, fără ca tu să-ţi dai seama.Trec zilele și nopțile pe lângă noi lăsând în umbra lor doar urmele pașilor noștri uitați prin viață.

Te-ai întrebat vreodată de ce uităm uneori să-i zâmbim celei ce ne-a dat viață?

Te-ai întrebat vreodată dacă nu chinuim pe nimeni atât de mult ca pe propria noastră mamă ? Poate că nici o dragoste nu o sacrificăm mai puțin: suntem atât de siguri că mama ne-a fost dată pentru totdeauna,că ea trebuie să ni se dedice nouă,fiilor ei și că întotdeauna ne va ierta.

Ai să fii, sau ești deja și tu părinte!

Să nu uiți niciodată că mama ta a fost , este și va fi scoica pentru mărgăritarul ființei tale..Fără să aibă avuții,poate fără prea multă școală , ea ți-a pregătit aripile pentru zbor.Și-a stopat zborul spre visurile ei, pentru a te ajuta să-ți duci tu visul departe, cât mai departe.Te-a învățat să-ți deschizi aripile cât mai larg să poți pluti spre culmile reușitelor tale.Te-a crescut cu sângele inimii sale.Din pântece ți-a făcut loc pe brațele ei. Ți-a cântat cu vorbe de încurajare.Te-a legănat și te-a spălat cu lacrimile ei.Te-a susținut și te susține, așa cum doar ea știe ,să devii OM.Ți-a oferit, atât cât i-a fost cu putință. S-a rugat, se roagă și se va ruga pentru tine, nu pentru ea. Ea a rămas doar umbra ta. Dacă i-ai cere și-ar da și viața pentru tine. Dacă îți aduci aminte, roagă-te și aprinde o lumânare pentru sănătatea ei…Doar atât vrea…să-i fie drumul luminat spre apus…

Te-ai întrebat vreodată cât de mult prețuiește pentru sufletul celei ce te-a hrănit cu iubirea sa un ”sărut mâna mamă” ?

Ferice de copilul care dă mamei sale mulțumirile și mângâierile pe care le-a primit!

Fie ca într-o bună zi să poată ajuta bătrânețea aceleia care a sprijinit cei dintâi pași ai săi!
Să ai o duminecă binecuvântată copile !
LUMINA VIE A IUBIRII FIE CU VOI !
Silvia Bya Urlih

SUFLET OBOSIT - Silvia Urlih

Aleargă sufletul

despletit prin lume,

aleargă căutându-și un loc,

undeva,

își caută liniștea,

își caută un loc anume,

un loc, unde obosit să stea.

Sufletul strigă

spre neuitare

neuitarea l-aleargă,

încearcă să-l prindă,

dar el se ascunde

sub o cărare

și se-ntinde obosit pe o tindă.

Aleargă sufletul

prin lumea umbroasă,

obosit ajunge

la Poartă,

cu brațele-ntinse

îl primește ”acasă”

iubirea aninată de soartă.

Silvia  Urlih 24.11.2012

IUBIREA… EA IUBIREA - Silvia Urlih

În sloi de gheață

s-a-nzăpezit iubirea ,

indiferența ta

a răstignit-o pe altar,

s-ampiedicat de-un ciot

ce i-a topit zâmbirea

și zarea

care-și plânge dorul în zadar.

Iubirea noastră

s-a-ncercănat de așteptare,

privirea ei e oarbă ,

plânsă și tăcută,

uitarea ta

i-a înghețat sărutul care

a adormit într-o chitară mută.

Iubirea … ea iubirea ,

verde și pustie,

a adormit sub nucul falnic

din grădină,

își caută volume

în care vrea să scrie,

că-i este dor de vremea ce mâine

o să vină.

 Silvia Urlih 24.11.2012

DINCOLO DE GLAS - Silvia Urlih

Lumea-i un plâns de cascade cu spini,

se oglindește perfid

prin ochii fugari.

Ești lume praf

 când sufletul vrei să mi-l dezbini,

mă arzi

când pământul în ochi mi-l presari.

Se oglindește lumea

în ochii mei fierbinți,

genele îmi sunt predele de fum.

Ajunge lume !

nu vreau să mă mai minți

încep să mă trezesc

acum.

Se oglindește ura-ți

în ochii mei albaștri ,

cuvintele îți sunt murdare,

negre, șterse….

eu nu mai vreau să mint,

să zbor vreau peste aștri,

cu gândul vreau să sparg oglinzile perverse.

Mi-e liniște în suflet,

e dans, e feerie…

tu lume nu mă vezi,

eu

nu vreau să te las…

caut un strop de liniște,

dar e urgie

ce văd afară

dincolo de glas.
Silvia Urlih - 24.11.2012

PRIN PÂNZA DE PĂIANJEN - Silvia Urlih

Prin pânza de păianjen

ți-ai făurit un vis,

ai împletit iubiri,

iubiri

ce au murit,

ai vestejit cu ură frunza de cais

când în sărutul tău iubirea

ai zidit.

Cu colți de peruzea

mi-ai sfîșiat iubirea,

în pânza-ți de mătase

mi-ai croșetat trecutul,

cu aripa-ți geroasă

mi-ai mângâiat privirea

și-ai plămădit durerea

cu cerul și pământul.

Prin pânza de păianjen

am reușit să rup

o amintire crudă ce crunt mă sfârteca,

sufletul

și soarta

mi se topeau în trup

și se scurgeau ca lava din râul

ce mocnea.

Pânza de păianjen

care s-a rupt acum,

plângi și strigi tăcerea

strigătului mut,

amintiri trecute toate sunt azi

scrum,

plânsul tău de azi

e plânsul ce-am avut.

Silvia Urlih - 23.11.2012

MINUNE FĂRĂ NUME - Silvia Urlih

În noaptea de tafta-nvechită,

când sufletul aleargă

și moare printre lacrimi

de sfântă iertăciune,

am întâlnit prin ghețuri o foarte mică stea,

o stea a fericirii:

 ”minune fără nume”.

În noaptea dintre veacuri ,

când stelele apun

și când oglinda vieții

mă oglindește-n ea,

te-am întâlnit mică minune

și vreau ca să îți spun,

că ești o nestemată

din lanțul fără za.

În noapte dintre stele,

când universul e lumină

iar sufletul meu curge

călcând întreaga lume,

tu mi-ai uitat o clipă din clipa

ce-o să vină,

și-mi dărui universul …

”minune fără nume”.

Silvia Urlih23.11.2012

ÎMI TAC CUVINTELE - Silvia Urlih

 Îmi tac cuvintele,

în umbra din penumbră,

în umbra-n care

gândul e niciunde,

mi-e umbra deasă,

adâncă și pierdută

sub greutatea gândului

ce-n gânduri se ascunde.

Ce mute-mi sunt cuvintele

în asfințit de munte,

ce zbatere, ce chin, ce jale,

ce multe ar dori să cânte,

acum,

când zilele o iau la vale.

Ce greu mi-e gândul

plivit de suferință,

ce repede se prinde-n asfințit,

aș vrea să îl opresc

cu o dorință:

să-mi fie gândul 

de umbră răcorit.

Silvia Urlih 23.11.2012

SĂ FIU EU FLOAREA ?... Silvia Urlih

Ai scos o floare-albastră din grădină,

ai pus-o-n glastră…

și i-ai furat licărul din lumină..

I-ai rupt apoi,

una câte una…

petalele…

i-ai băut seva ,

i-ai smuls rădăcinile,

i-ai luat până și amintirile.

Floarea se-apleacă,

plânge în surdină

și caută….

caută ceva ce o alină…..

te caută poate pe tine,

poate pe Dumnezeu,

se caută poate pe sine….

cine e floarea ?

să fiu eu ?

Să fiu eu floarea ta albastră

pe care- ai rupt-o

și ai plantat-o-n glastră ?

să fiu eu floarea

ce cu ultima suflare

s-a însoțit cu pasărea măiastră

și a pornit cu ea

spre alba-i zare ?

să fiu eu oare

floarea ?

Silvia Urlih 23.11.2012

Bună dimineața !

În lumea asta plină de dispreț, de ură, de invidie, de răutate, trăiesc oameni. Unii se numesc cu cinste oameni, alți… alți stau la coada vieții încercând să prindă trenul în care ți-ai găsit un locușor. Stau pe peronul gării lor și le curg balele privind la trenul, trenurile ce le trec prin față cu toate luminile aprinse. Privirile urii lor sunt săgeți de foc. Din când în când aruncă câte o săgestă, doar-doar vor lovi un călător din tren. Uneori săgețile se întersectează cu aura omul din compartiment. Doar că… omul din compartiment și-a găsit locul acolo , pentru că a învățat să iubească, a învățat să-și iubească aproapele. Săgeata urii îl ajunge, îl lovește, dar nu are puterea să-l ucidă, să-i ucidă sufletul… nu găsește o breșă prin care să-i distrugă speranța , lumina și iubirea ce-l acoperă . Îl îngenunchează puțin, îi acoperă sufletul cu firimituri din zgura urii…apoi , cu zâmbet se ridică, își reia locul la fereastra compartimentului plin de iubire și-și continuă drumul .

Călătorule, tu, cel ce ți-ai găsit locul în tren, mergi mai departe, nu privi înapoi spre cel uitat pe peronul gării ! Menirea ta este să cobori doar la stația finală a vieții.

Menirea celui rămas , este să-și caute un loc sub soare și să-și aștepte trenul, trenurile care trec prin fața sufletului lui invechit și peticit de ură. Nici un tren nu va opri în gara urâțeniei lui.

LUMINA VIE A IUBIRII FIE CU TINE , CĂLĂTORULE !

Silvia Bya Urlih 

CE AȘ FACE SĂ FIU FERICIT ?! - Silvia Urlih

Ce aș face să fiu fericit ?

Ți-aș privi privirea de umbre plină

ți-aș fura umbra

și aș piti-o sub podul întunericului.

Ți-aș citi în inima-ți îndurerată

ți-aș lua durerea ,

și aș îngropa-o în primul cavou

de care m-aș împiedica.

Ți-aș privi sufletul înserat de tristețe

ți-aș lua înserarea

și aș ascunde-o într-un foc de soare.

Ți-aș privi trupul îngenuncheat,

ți-aș lua îngenuncherea

și ți-aș pune în palme

buchete de busuioc și smirnă

pe care le-aș stropi cu lacrimi de fericire .

Te-aș iubi ,

ți-aș iubi și ultima picătură de însingurare,

te-aș îmbrăca în iubirea mea

și ți-aș aduce fericire.

Ți-aș dărui aripile mele

și te-aș învăța să zbori

dincolo de umbră, de durere,

de înserare, de lacrimă, de îngenunchere.

Aș fi fericită de fericirea

pe care eu ți-aș dărui-o.

Silvia Urlih - 22.11.2012