Îmi tac cuvintele,
în umbra din penumbră,
în umbra-n care
gândul e niciunde,
mi-e umbra deasă,
adâncă și pierdută
sub greutatea gândului
ce-n gânduri se ascunde.
Ce mute-mi sunt cuvintele
în asfințit de munte,
ce zbatere, ce chin, ce jale,
ce multe ar dori să cânte,
acum,
când zilele o iau la vale.
Ce greu mi-e gândul
plivit de suferință,
ce repede se prinde-n asfințit,
aș vrea să îl opresc
cu o dorință:
să-mi fie gândul
de umbră răcorit.
Silvia Urlih 23.11.2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu