ÎMI CÂNTĂ PLOAIA AMARUL EI - Silvia Urlih

Ascult cum plouă…

ploaia…

ce muzică cerească îmi cântă !

Îmi cântă divin,

și-mi spune

că-și varsă amarul strâns de lacrimile lumii,

în fântâna ei.

Îmi cântă ploaia,

și-mi spune că

strânge în plânsul ei

durerea umanității.

Ar vrea

să se prelingă

pe geamul ferestrei mele prin care văd lumină,

ar vrea

să-și goleacă amarul

în fântâna mea,

 în care am pus

cu greu

fericiri.

Ar vrea să o ajut,

să o las să-și golească măcar o secundă

plânsul

în fântâna mea.

Iartă-mă ploaie,

dar, nu te las

să-mi mânjești geamul cu

amarul strâns de tine…

am și eu

ploaia mea amară,

pe care o las să se reverse în fântâna

din miezul pământului.

Nici o ploaie amară

nu poate murdări cu urâciunea lumii

geamul sufletului

păzit de flori zâmbitoare.

Nici o ploaie și nici un taifun

nu te poate dezrădăcina

dacă ai încredere în tine

și în

Dumnezeu tău.

Silvia Urlih 19.09.2017

MI-AM PUS SUFLETUL ÎNTR-UN CRISTAL - Silvia Urlih

Mi-am pus sufletul la adăpost, într-un glob de cristal

unde,

dacă îl miști,

ninge cu fulgi de soare,

sau plouă cu picuri de lumina timpului,

unde gândurile

și simțirile

îmi sunt libere să viseze ce vor.

După doar câțiva ani, am ieșit din cristal.

Cât timp am fost ieșită,

mi-am contopit pașii

în noroaiele lăsate

de alții,

mi-am lovit speranțele

de stâncile plantate de

urâțenia lumii.

Mi-am fugărit visele

și m-am împiedicat

de răul

și minciuna din oameni,

m-am pierdut de urma pasului meu,

m-am pierdut

de mine.

Sufletul

mi-a fost mereu bine pus la păstrare

în globul de cristal,

în primul meu pas prin lumea asta,

pe care

eu o numesc simplu :

iad.

M-am rătăcit în iad,

dar am găsit raza

care mă va duce din nou în raiul

de dincolo de nori.

Mi-am pus sufletul,

încă de la născare,

într-un bulb de cristal.

Aștept ca ceea ce trăiesc în bulb, să renască și în afara lui.

Silvia Urlih - 18.09.2017

NU MAI VREAU SĂ-ȚI FIU COVOR - Silvia Urlih

Îmi înflorea gândul,

când gândul tău

îl auzea pe-al meu,

uitam de mine,

când îmi spuneai

că vrei să uiți de tine,

mă pierdeam sub pașii tăi,

uitând de pașii mei,

uitam de amintirile mele,

când îmi spuneai că vrei

să-ți ștergi amintirile.

M-am pierdut

sub regretele tale,

sub promisiunile tale,

te-am crezut și…

am uitat de mine,

am uitat să mai pășesc,

m-am rătăcit de drumul

meu.

Cu fiecare cuvânt și gest de-al tău,

muream încet,

fără lacrimi,

până când,

sufletul mi s-a răzvrătit

și a început să plângă,

vorbind în hotote…

plânsul meu,

te implora să nu mă mai uiți,

 strivită,

sub pașii tăi.

Mi-am auzit sufletul implorându-te

să mă lași

să pășesc singură…

nu m-ai auzit și atunci,

am decis.

Gata!

Pașii mei pot fi mai siguri,

 fără tine.

Rămâi tu

cu promisiunile pe care nu le-ai înfăptuit

și cu nopțile albe

pe care mi le-ai oferit.

Nu mai vreau să-ți fiu covor,

nu mai vreau să-ți fiu preșul

peste care

pașii tăi

să calce

fără milă.

Vreau să văd

și să simt,

urma pașilor mei,

nu ai tăi.

Silvia Urlih - 17.09.2017

CÂND O SĂ VII - Silvia Urlih

Când o să vii,

adu cu tine

și

un sfert de soare,

să ne lumine

drumul

ce-l vom petrece-n doi,

adu

și liniștirea gândurilor

care

nu vreau să mai rănească

sufletul din noi.

Când o să vii,

adu

și o maramă

pentru mine,

să mă înroureze

în stele

căzătoare,

adu

și adierea ninsorilor divine,

să-mi vindece o rană

care…

încă doare.

Când o să vii,

adu cu tine

și zâmbetul zăpezii,

să-mi răcorească plânsul

ce-l am

și l-am avut,

adu

și ghioceii din soarele

amiezii,

să-mi spună din zăpadă

că am

ce n-am avut.

Când o să vii,

adu-mi

de peste nori

lumina sfântă,

să mă îmbraci

cu flacăra iubirii,

adu

și o grădină

să mă plantez

în stâncă,

să nu mai doară norii

și gerul amăgirii.

Când o să vii,

adu-mi

din miez de lună-o lumânare,

să luminez în preajma ta

precum o zână,

adu

și o pădure,

ca să ne fie pat

peste izvoare,

să-ți fiu,

să-mi fii,

să ne fim țarină și grână.

Silvia Urlih - 17.09.2017

PĂȘESC SPRE IARNĂ - Silvia Urlih

Cu toamna-n păr

și primăvara-n suflet,

cu ghiocei la tâmple

și maci albaștri

în privire,

cu rochie de floare

și încălțări

din stele,

aștept ca iarna să îmi spună : 

deschide ușa,

pășește,

nu e nălucire.

În

glasul păsărilor lumii,

își face loc și plânsul meu,

plânsul

mi-l ia cocoru-n zbor

și îl ascunde

într-o floare,

floarea se-adapă-n lăcrimări

și

înflorește-n stufăriș,

aștept ca iarna să-nflorească,

pășesc în floare

pe furș.

Pășesc cu sfială spre iarna vieții mele.

Pașii mă duc spre marea adormire.

Să mă bucur ?

Să mă întristez?

Pășesc  zâmbind .

Pășesc spre iarnă.

Iau viața așa cum e ea.

Silvia Urlih 17.09.2017

VISEAZĂ PRIN MINE MAREA - Silvia Urlih

Sub maluri

risipite-n mine,

mă cheamă seara-n colțul mării,

se unduie,

își frânge valul,

mă-mbracă-n țărm,

mă duce-n port,

îmi pune-n palme

pod de foc

și îmi arată

zorii

zării,

mă-mbată seara-n seri

cu lună,

adorm pe malul plin de maci.

Norii îmi sunt valuri,

luna îmi e mal,

pământul îmi e trup,

iar eu...

eu îmi sunt future

ce pășește timid pe aleea dintre vis

și realitate.

Visează prin mine marea din timpuri de timp legănate.

Visările își au realitatea lor.

Țărmul îți ești

Tu.
Silvia Urlih - 16.09.2017

MÂINE E DOAR O ZI - Silvia Urlih

În golful sufletului meu,

se zbate marea

printre valuri,

se-adună-n el cocorii verii

să mai serbeze

înc-o seară,

îmi cântă valurile mute

cu verzi păduri

de peste dealuri,

se-adună-n golf de suflet viu,

o toamnă

și-nc-o toamnă

și-nc-o vară.

Te sperie tic-tacul timpului ?!

Vremea trece .

Învață să îmbătrânești frumos.

Mâine va fi o altă zi. Mâine e doar încă o zi.

O zi ca ieri, ca alaltăieri și ca…

Până când ?!

Până mâine

și până mâine

și până… gata.

Și dacă râzi

și dacă plângi

și dacă ești bogat

și dacă ești sărac,

cortina

 se lasă peste scena vieții tale.

Silvia Urlih - 16.09.2017

GÂNDUL ÎȚI FURĂ SOMNUL - Silvia Urlih

Când ziua

își schimbă culoarea,

suspin

a lumină plecată,

mă cheamă

albastrul din zi,

nu-mi place

când negrul revine,

aș vrea

să mă-nalț în lucire,

iar noaptea

aș vrea s-o gonesc,

aș vrea

abanosul din lună

în stea să-l presar peste…

somn. 

În negrele nopți, păianjenul gândului țese imagini negre.

Nu lăsa gândul să-ți fure somnul.

Silvia Urlih 15.09.2017

A FOST SĂ NU FIM - Silvia Urlih

Mai știi când eram

ca două insule ce-și căutau tăcerea

în nemărginirea mării,

mai știi când

eu eram valul iar tu,

înspumarea ?

Mai știi

când înotam alături

de rechini

și căutam printre alge iubirea

predestinată?

Mai știi ?!

Îți mai aduci aminte

de urletul codrilor

în agonie,

de plânsul câmpiei

pline

de ciulini ?

Îți mai aduci aminte când

brațul tău

îmi mângâia coapsa,

iar

buzele tale arzânde

îmi căutau

sărutul?

Eu îmi aduc aminte.

Printre urletele furtunii din tine,

îți auzeam

dorul,

îți auzeam

chemarea șoptită.

Era…când era asta ?

Era atunci

când încă nu eram,

era atunci când eram

doar două fire de nisip

în clepsidra universului,

era atunci când eram

două umbre

în bejenire,

era atunci când

vuietul întrebărilor nu se stinsese încă

în noi.

Am auzit răspunsul mării.

Nu era să fim azi, cei ce au fost cândva.

Nu a fost să fie,

a fost să nu fim.

Eu am învățat lecția.

Tu ?!

Ai rămas iar repetent la școala vieții

ăsteia.
Silvia Urlih 14.09.2017