Mai știi
când eram
ca două insule
ce-și căutau tăcerea
în nemărginirea
mării,
mai știi când
eu eram
valul iar tu,
înspumarea ?
Mai știi
când înotam
alături
de rechini
și căutam
printre alge iubirea
predestinată?
Mai știi ?!
Îți mai
aduci aminte
de urletul
codrilor
în agonie,
de plânsul
câmpiei
pline
de ciulini ?
Îți mai
aduci aminte când
brațul tău
îmi mângâia
coapsa,
iar
buzele tale
arzânde
îmi căutau
sărutul?
Eu îmi aduc
aminte.
Printre
urletele furtunii din tine,
îți auzeam
dorul,
îți auzeam
chemarea
șoptită.
Era…când era
asta ?
Era atunci
când încă nu
eram,
era atunci
când eram
doar două
fire de nisip
în clepsidra
universului,
era atunci
când eram
două umbre
în bejenire,
era
atunci când
vuietul
întrebărilor nu se stinsese încă
în noi.
Am
auzit răspunsul mării.
Nu era
să fim azi, cei ce au fost cândva.
Nu a
fost să fie,
a fost să
nu fim.
Eu am învățat
lecția.
Tu ?!
Ai rămas
iar repetent la școala vieții
ăsteia.
Silvia Urlih 14.09.2017
Silvia Urlih 14.09.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu