Doamne, luminează-mi mintea ! - Silvia Urlih

Nu mi-e frică de moarte, pentru că moartea e o binecuvântare.  Moartea este de fapt întoarcerea „acasă”, un acel „acasă” de unde a venit sufletul meu și și-a ales haina numită, acum, Silvia. Într-o altă viață poate că se va numi altcumva, sau poate că nu se va mai numi nicicum, pentru că nu voi mai reveni în iadul pe care eu îl numesc pământ. Am murit în viața asta de atât de multe ori, încât m-am obișnuit cu „a muri”. Am murit când m-am dăruit și nu am primit nimic în schimb, am murit când am suferit câteva accidente rutiere, am murit când am avut septicemia, am murit când m-am refugiat în cele mai cumplite boli.

Nu îmi mai este frică de moartea aceea care mă va duce înapoi, acolo de unde am venit, ci mi-e frică de umilința la care m-ar supune o boală greu de vindecat.

Nu mi-e frică de durere și suferință, pentru că le-am experimentat în anii tinereții mele. Mi-e frică de suferința și durerea pe care le-aș provoca-o celor dragi sufletului meu.

Resping, ori de câte ori pot, idea de a mă refugia în boală, indiferent cât de obosit ar fi trupul, mintea sau sufletul meu.

Nu mi-e frică de singurătate. Singurătatea este și ea o binecuvântare, ba mai mult, este o alegere. Mi-e frică să nu ajung neputincioasă și, în acest fel, să devin o piatră de moară pentru cei dragi ai mei.

Nu mi-e frică de Dumnezeu, pentru că El mă iubește, pentru că El îmi este Tată și are grijă de mine. Mi-a înțeles, mă înțelege și-mi va înțelege alegerile greșite. Mi-e frică de mine. Mi-e frică de alegerile mele, mi-e frică de deciziile pe care aș putea să le iau, alegeri care, ar putea fi greșite și mi-ar putea provoca iară și iară, un alt rău, o altă dezamăgire și o altă suferință.

Nu mi-e frică de oameni, pentru că, oamenii eu mi-i aleg. Doar de mine depinde cine să-mi fie alături. Mi-e frică de răutatea lor, mi-e frică de orgoliile lor… de fapt am repulsie față de oamenii orgolioși răzbunători și răi.

Oamenii pe care îi acceptăm ca a ne fi parteneri de drum( prieteni, iubiți, etc.) ne intră de multe ori în viață, pentru a ne arăta că nu trebuie să fim ca ei. De la unii însă, avem ce învăța…. să facem sau să nu facem ca ei. Conform zicerii„ Ce ție nu-ți place, altuia nu face”, așa ar trebui să fim și noi.

De la puțini, avem ce învăța. De la mulți însă, nu avem ce învăța. Să fim, sau să nu fim ca ei, să facem, sau să nu facem ca ei, să trăim, sau să nu trăim ca ei.

Nu mi-e frică de moarte. Nu mi-a fost frică de viața ce-am trăit-o.

 M-am luptat, ani de zile, în anii tinereții mele, cu durerile fizice. M-am luptat, ani și ani de zile, cu mult prea multe dezamăgiri. M-am luptat, zeci de ani de zile, cu mine însămi, pentru a mă ridica, iar și iar, din îngenunchieri. Nu îmi mai este frică de nimeni. Mi-e frică doar de mine, nu vreau să-mi pierd luciditatea și agerimea minții, nu vreau să mi se întunece mintea.

Doamne, luminează-mi mintea, să nu-mi mai fie frică de nimic, nici măcar de mine !

fragment din cartea „ Viața-i viață, trăiește-o !”- Silvia Urlih
16.07.2019

Știi cum să gestionezi „Gândirea pozitivă” ? - Silvia Urlih

Toată lumea vorbește despre gândirea pozitivă ca despre un panaceu universal. Așa cum o aspirină e bună la toate, la fel e și cu gândirea pozitivă. Da, sunt de accord să gândim pozitiv și nu negativ, dar, sunt și situații în care, oricât de pozitiv ai gândi, nu te ajută la nimic, pentru că nu depinde doar de tine.

Poți interpreta eronat gândirea, atunci când te confrunți cu o suferință emoțională, sau fizică, pe care, gândind pozitiv, o poți ignora. Atunci când un organ ți-e bolnav, indiferent cât de pozitiv ai gândi, el nu se vindecă de la sine. Ai nevoie de tratament medicamentos. La ce te poate ajuta gândirea pozitivă în acest caz ? Păi, te poate ajuta, dacă te gândești că pastila, merge la locul bolnav și îți imaginezi cum acea pastilă, sau cremă, te ajută să te vindeci. Din nefericire, realitatea e realitate, boala e boală și nu e bine să ne îmbătăm cu apă rece sau să persistăm în a ne amăgi cu iluzia vindecării doar prin meditații, sau rugăciuni.

Nu e bine să ascundem sub covor durerile sufletești, nu e bine  să trăim în falsa senzație cum că ne este bine așa cum ne este.

A ne ascunde în spatele degetului, nu înseamnă că gândim pozitiv. În momentul în care nu suntem bine, ceea ce ne face bine, ceea ce ne poate ajuta, este să acceptăm în primul rând situația în care ne aflăm, trebuie să conștientizăm motivul care ne-a adus în situația în care ne aflăm, apoi, să ne asumăm responsabilitatea pentru faptele și deciziile pe care le-am luat. Dacă doar ne prefacem că ne este bine și că totul este o minune a universului, că trăim o viața perfectă, când de fapt suntem „legume”, nu facem altceva decât să ne creem o lume iluzorie și să ni se pară că… ce bine ne este.

A gândi pozitiv, din punctul meu de vedere, este de fapt, încrederea în tine și în forțele tale ascunse, că poți depăși orice situație în care ajungi să fii. A gândi pozitiv, este de fapt, că și faci ceea ce gândești, este că îți asumi responsabilitatea de a renunța să-ți tot spui că ești o victimă a vieții sau a sorții, sau a destinului.

Crezi că dacă te privești în oglindă și-ți spui că ești puternic și că gândești pozitiv te ajută, dacă nu faci nimic pentru a deveni ceea ce-ți imaginezi că ești ? Crezi că dacă-ți repeți zilnic de zeci de ori „Ce minunat om sunt, cum voi putea eu să fiu cine vreau, să am bani, să am o casă, să fiu fericit, să am un/ o partener care să mă iubească, să mă prețuiască…bla bla bla… crezi se pot întâmpla astea, dacă nu faci nimic în sensul ăsta ?

Știi tu… „Dumnezeu îți dă, nu-ți bagă în straisță” iar para mălăiață nu pică în gura lui nătăfleață.

Gândești pozitiv când te privești cu ochi critic și-ți spui : nu mi-e bine, iar am deraiat, dar, știu că voi găsi soluții să trec și peste asta.

Privește adevărul în ochi, atunci când te privești în oglindă și alege să-ți fii liber. Un om liber poate găsi soluții la orice problem cu care se confruntă și poate pune în practică tot ceea ce-și dorește și-și pune ca și obievtiv prioritar.

A admite realitatea, te eliberează și-ți dă aripi să poți zbura. Un creier odihnit te poate ajuta să nu-ți mai vezi problemele ca și probleme, ci va găsi soluții. Un suflet liniștit și împlinit, își va găsi drumul spre lumină.

Concluzia ? Să nu confundați gândirea pozitivă cu a-ți ignora problemele de sănătate sau sufletești, cu care te confrunți și pe care preferi să le ascunzi cât mai adânc în sufletul tău.

Gândirea pozitivă te poate ajuta, dar te și poate afunda în cele mai mari deznădejdi, dacă nu știi cum să o gestionezi

fragment din cartea „Viața-i viață, trăiește-o ! ” - Silvia Urlih
10.07.2019

Putem să ne depășim limitele ! - Silvia Urlih

Am avut o copilarie al naibii de grea, cu multe lovituri și „lovituri” la propriu, și la figurat. Am fost pedepsită (de multe ori încuiată în beci), bătută crunt și de tata dar și de mama. Am fost manipulată emoțioinal și psihic, și de unul și de celălalt. Nu mi s-a dat voie să învăț (cică prea multă învățătură duce la prosteală și la boala creierului… prea multă învățătură, prostește omul).

Mi-au fost testate, fără voia mea și fără să conștientizez că asta mi se întâmplă, limitele de rezistență, atât  la nivel psihic cât și fizic. Am rezistat, nu știu cum și, fără să conștientizez, m-am refugiat într-un univers care era doar al meu.

Mi-am dorit să fug din mediul ăla bolnav și am reușit. Am fugit, alegând să mă mărit cu acte în regulă, la o vârstă mult prea tânără. Din nefericire, copilul de fier care a rezistat  la bătăi, umilințe în public, agresiuni fizice și psihice, a ales să fugă și să nimerească într-un alt infern. Am fugit de dracu  și l-am găsit pe tată-su.

La un moment dat, am ales (iară nu știu cum, pentru că nu m-a îndrumat nimeni) să fiu un fel de „superman”  feminin care nu avea decât un unic scop: să spraviețuiască și să ajungă să-și împlinească visul. Visul meu era să fiu „cineva” în viața asta, să nu mă mai las umilită și să-mi pot arăta și să pot arăta ceea ce pot face. Am studiat pe ascuns, am citit pe ascuns, am rezistat tuturor atrocităților la care am fost supusă și… uite că deja am ajuns la vărsta la care pot spune cu mâna pe suflet că AM REUȘIT să le fac în ciudă tuturor celor care s-au străduit să-mi frângă zborul, să-mi taie aripile. Mi-am ascuns aripile în mine și, mi-am continuat zborul.

Am reușit să-mi depășesc toate limitele suportabilității, am reușit să mă vindec de o boală incurabilă, am reușit de două ori să ies din comă profundă (moarte clinică). Toate astea le-am depășit, pentru că atunci, cu mulți ani în urmă, aveam un singur scop: să fiu capabilă să-i asigur fiului meu un viitor. Să fiu capabilă ca fiul meu se fie mândru de mine. Nici o clipă nu m-am gândit că fiul meu trebuie să-mi fie „cârjă” la bătrânețe. Fiul meu a fost motivația mea de a trăi și de a-mi depăși limitele. Am fentat chiar moartea, doar de dragul copilului meu. M-am jucat cu viața mea și am reușit să o faultez de multe ori. Nu am conștientizat niciodată că eu sunt actorul principal al vieții mele, dar mi-am jucat bine rolul pe scena vieții.

Viața… Viața mi-a fost ca un vis, cu urcușuri și coborâșuri. Chiar și acum, când deja am împlinit 60 de ani, mă uit în urmă și nu pot realiza că tot ceea ce am trăit, e viața ce eu am trăit-o. Pare că visez în continuare. Pare că plutesc între două dimensiuni…una reală, unde sunt eu, femeia și cealaltă, unde sunt eu, sufletul care hălăduiește oriunde își dorește.

Am ajuns la un moment dat, la un nivel social destul de bun, aveam o afacere de succes, eram un „cineva”  în orașul meu natal, dar, parcă nu-mi eram eu, eu sufletul meu.

După ce am ajuns undeva „sus” pe scara socială, am conștientizat că sunt în depresie, o depresie profundă, din pricina stresului și a prea multor sarcini la care mă înscrisesem de bună voie. Trupul meu nu mai putea rezista, creierul meu era mult prea obosit pentru a mai putea lua decizii corecte. Eram la un pas de a claca definitv. Prea multe responsabilități, prea multe nopți nedormite ….

            Copilul meu era deja la casa lui, cu familia lui. Eu ? Unde mai eram eu în ecuația noastră ? Mi-am atins scopul. Fiul meu era deja realizat, din toate punctele de vedere.  Mi-am pierdut motivația de a mai trăi pentru el. Habar nu aveam că și eu trebuie să trăiesc pentru mine. Ajunsesem să simt că trăiesc în  tensiune, în stres și într-o profundă deznădejde. 

Ce crezi că am făcut când am realizat, când am conștientizat că deja e prea mult pentru mine, că nu mai pot ? Am ales să-mi urmez glasul sufletului, să las totul în urmă, să plec cât mai departe și să o iau de la zero. Am renunțat la munca mea de o viață, fără pic de regret și am început o altă viață, departe de locul născării mele. Am lăsat în urmă, TOTUL.

Abia după ce am renunțat la tot ceea ce în viața asta am construit, a trebuit să conștientizez și să îmi accept traumele trecutului, a trebuit să lucrez apoi permanent cu mine, pentru a-mi vindeca rănile copilăriei, ale adolescenței și ale maturității, a trebuit să mă vindec de trecut.

Am ajuns, după mulți ani  să mă pot relaxa, să mă pot accepta, să învăț să mă iubesc și să nu mă mai judec. Am ajuns să mă împac cu mine însămi și să mă simt în siguranță, departe de toți ai mei, departe de melagurile în care m-am născut .

Acum, am un singur scop. Să-i ajut pe cei care trec prin ceea ce eu am reușit să depășesc.

Visul meu este să ajut cât mai multe femei să-și recapete încrederea în ele însele și să-și poată depăși condiția de femei care nu știu altceva decât să se lase umilite și manipulate emoțional.

Am convingerea și certitudinea că stă în puterea noastră, a fiecăruia, să construim o lume mai plină de iubire.

Fiecare dintre noi, putem renaște din propria cenușă. Dacă eu am putut, poți și tu, omule drag !!

Noi, oamenii, avem nevoie de iubire și afecțiune, avem nevoie să aparţinem unei familii.

Oricât ne-am dori să trăim izolaţi de restul lumii, acest lucru nu ne poate aduce împlinire și fericire.

 Din păcate, încă din copilărie, aflăm de la părinţii noştri ce înseamnă respingerea, abandonul, umilinţa, nedreptatea. Această stare ne determină să trăim într-un mare, puternic și greu blocaj energetic, psihic și emoțional, ne „ajută” să întâmpinăm dificultăţi în viaţa de adult, să nu mai avem încredere în noi.

Dragii mei dragi ! Din proprie experiență vă pot spune că, blocajele psihice și energetic, generate de agresiunile și frustrările din copilărie, pot fi depăşite.

Nu are sens să mergem prin viaţă fără rost, fără a ne găsi sau a ne regăsi drumul care ne-a fost scris la născare.

Hai să ne depășim limitele impuse de alții, (de regulă de părinți), încă din copilărie !

fragment din cartea „Viața-i viață, trăiește-o!” - Silvia Urlih
13.07.2019

Mai stai din când în când la taclale și cu sufletul. - Silvia Urlih

Oare ai putea să vezi lumea prin ochii mei ?

Oare ai putea să vezi omul, așa cum eu îl văd ?

Oare ai avea curajul să vezi și să trăiești ceea ce am văzut și am trăit eu în anii pe care mi i-am petrecut în viața asta ?      

Oare ai putea să vezi ce vor să vadă și ce nu vor să vadă ochii mei ?

Cu siguranță că nu poți. Nu poți, pentru că tu ai avut și ai un alt destin. Fiecare cu destinul său. Nu poți să retrăiești ce am trăit eu, nu poti să trăiești ce trăiesc eu și nu poți să-ți imaginezi ce-mi doresc eu, pentru că eu, încă de dinainte de a mă naște, mi-am ales destinul, așa cum tu ți l-ai ales pe al tău.

Nu ai putea să trăiești ceea ce eu am trăit, pentru că am avut o viață în care am suferit ca un câine beteag.

Nu poti să vezi ce-mi doresc eu, pentru că, eu , tot ceea ce mi-am dorti am înfăptuit, iar acum nu-mi mai doresc mare lucru.

Nu poți să „vezi” ce văd eu, pentru că , eu, „văd” ceea ce nu mulți au privilegiul de a „vedea”. Am pus chilimele la a vedea pentru că eu „văd”… să spunem că sunt un om ales dintre milioanele de oameni să „vadă” și dincolo de nori dar și în miezul pământului.

Ochii mei, azi, vor să vadă oameni fericiți, oameni împliniți și împăcați cu ei înșiși.

Ochii mei nu vor să mai vadă invidie, răutate, orgolii, răzbunări.

Tu poți vedea ceea ce își doresc ochii mei să vadă ? Eu, cred că nu, pentru că încă nu ți-ai învățat lecțiile vieții, pentru că încă ești plin de neîmpliniri și frustrări, încă ești doritor de răzbunare și de furie, încă îți judeci aproapele, încă ești plin de invidie pe cel care a reușit în viață prin muncă cinstită..

Tu, încă nu ai învățat că în viață mai poți pierde, iar tu nu știi să pierzi. Nu știi să pierzi într-o relație în care doar tu ai greșit, (iar partenera a ales să plece) nu știi să pierzi într-o afacere în care ai luat decizii greșite ( și ai falimentat), nu știi să pierzi, pentru că așa te-ai setat. Uneori, gândirea prea pozitivă te poate duce la dezastru, dacă nu știi cum să o manageriezi. Degeaba îți impui să gândești pozitiv cu gândul, dacă nu stai la taclale și cu sufletul.

Da, de mic copil ți-ai impus că o să fii un învingător și că nu vei capitula în fața sorții. Ai uitat, sau mai degrabă, nu ai realizat,un mic mare aspect: te-ai transformat voit într-un robot . Și, cum roboții nu știu ce-i ăla suflet, așa ai devenit și tu. Ai devenit sclavul propriului tău trup, un trup care știe că trebuie să poată, și cam atât. Nu ai dat și nici nu dai importanță celor care te iubesc și care își doresc la schimb, iubirea ta.

În mintea ta bolnavă, nu vezi decât să urci pe scara socială, tu vezi doar bani, afaceri de succes, vile, mașini și funcții de conducere. Ai ajuns la performanța de a le avea. Dar, unde ți-ai fost tu în tot timpul ăsta? Unde îți este sufletul sau familia?

Și da, repet, în mintea ta bolnavă, care te va îmbolnăvi (dacă nu cumva deja ești plin de boli) la un moment dat și, nici toate averile pe care le ei și nici funcțiile pe care le ai, nu te vor mai putea salva din boala în care tu, cu alegerile tale greșite, te-ai afundat.

De ce am scris tot ceea ce am scris ? Pentru a înțelege că nimic nu te poate face mai fericit decât să mai stai din când în când la taclale cu sufletul tău și să-i asculți dorințele. Nu te mai înrobi muncii pentru averi pe care, nu le vei lua cu tine în mormânt. Vei pleca și vei lua cu tine… absolute nimic. Îți vei lua doar sufletul și atât.

fragment di cartea „Viața-i viață, trăiește-o!”- Silvia Urlih
12.07.2019

Mulțumnește-I lui Dumnezeu că te-a ajutat să mai treci peste încă o „lecție” - Silvia Urlih

Închide ușa trecutului, încui-o cu cheia uitării și deschide ușa viitorului cu speranța că va ieși soarele și pe strada ta.

După ce ai deschis ușa viitorului, ce vezi ? Poate că vezi un culoar de lumină, poate că vezi un cămp înverzit, poate că vezi o livadă abia înflorită.

Nu contează ce vezi, important este că îți dorești să-ți vezi viitorul. Important este că ai avut curajul și puterea să-ți pui trecutul în sparele unei uși încuiate cu zeci de lacăte.

La ce bun să tot trăiești și să te tot alimentezi cu suferințele și dezamăgirile din trecut ? La ce-ți folosește să regreți ceea ce ai lăsat în urmă ? De fapt, ce ai lăsat ? Ai lăsat o casă, o afacere, prieteni care nu ți-au fost prieteni decât când le-ai dat ajutor( fără să ți-l ceară), un soț care nu ți-a fost soț când ți-a fost greu,

Dacă continui să trăiești în trecut, nu poți vedea ceea ce-ți poate oferi prezentul și viitorul.

Să nu-mi spui că vezi doar un câmp plini cu spini, că nu te cred, pentru că dacă vezi doar asta, înseamnă că ai trăit degeaba pe pământul ăsta și că nu ai învățat nimic de la viața ta spinoasă.

Da, înțeleg, iar ai trăit o dezamăgire, iar ți-ai pus sufletul în palmele cuiva care ți-a promis marea cu sarea. Da, știu, iar ai fost dezamăgit,da, iar ai fost rănit.

Te dor rănile prezente, pentru că încă nu ți s-au vindecat rănile trecute. De fapt tu nu ți-ai dat timpul necesar pentru a-ți vindeca rănile trecutului.

Te tot întrebi : până când Doamne ? Până când să tot sufăr?

Uite ce-i. Încetează să-L tot învinovățești pe Dumnezeu, pentru că nu El este  cel care îți provoacă rănile. Nu El te determină să alegi oamenii în care ție ți se pare că ai putea avea încredere. El doar te ajută să treci peste dezamăgiri. El îți arată calea, dart u, în întunericul în care ai ales să trăiești, nu-l vezi. Alegerea îți aparține.

Da, vei suferi pănâ când nu îți vei învăța toate lecțiile. Care sunt aceste lecții ? Nu sunt multe, dar sunt câteva. Le voi enumera în funcție de ceea ce eu am învățat.

1. Lecția iertării. Până când nu vei învăța să te ierți pentru că i-ai judecat pe cei care te-au dezamăgit, nu vei fi în în stare să ierți.

2.Lecția iubirii de sine. Până nu vei învăța să-ți fii prioritate, nu vei cunoaște cu adevărat să te iubești și să iubești.

3.Dă-ți voie să simți. Până nu vei învăța să te lași îndrumat de (suflet) feeling, nu vei ști ce să alegi.

4.Lecția răbdării . Până nu vei învăța să ai răbdare cu tine, nu vei ști să ai răbdare cu ceilalți

5.Lecția singurătății. Până când nu vei înțelege că a trăi singur, nu vei ști ce să alegi, pe cine să alegi pentru a-ți fi alături. Să nu-ți fie frică de singurătate.

Să nu uiți niciodată că meriți mult mai mult decât ai avut până acum. Conștientizează o dată pentru totdeauna că, doar de tine depinde cum îți organizezi viața, în funcție de ceea ce-ți dorești de la ea.

 Mulțumnește-I lui Dumnezeu că te-a ajutat să mai treci peste încă o lecție. Consideră-te norocos că ai mai scăpat de un ghimpe care îți fpcea rău.

Învață să ai răbdare, căci, ce-I al tău, e pus deoparte. Trebuie doar să te debarasezi de balastrul trecutului și să ai încredere în tine.

Și încă ceva foarte important. Când decizi să pui punct unui capitol din viața ta, nu te mai întoarce înapoi. Ața, după ce este ruptă și înnodată, se simte nodul. Nu mai avea așteptări căci, „Lupu-și schimbă părul, dar năravul, ba”.

fragment din cartea „ Viața-i viață, trăiește-o !”
10.07.2019

Cum ți-ar fi dacă ți-ai dedica din când în când o zi doar pentru sufletul tău?- Silvia Urlih

Ce ai face pentru tine, dacă nu ai mai fi nevoit să te dedici zilniz, celorlați ? Ce ai face pentru tine? Cum ți-ai petrece o zi pe care ți-ai aduce-o în dar doar pentru tine?

De ce-ți pun această întrebare ? O pun, pentru că, în ultimul timp, mă conectez tot mai mult cu personae obosite, nervoase, triste, agasate, agitate, epuizate fizic, psihic, dar mai ales, sufletește.

Interacționez, din ce în ce mai des, cu oameni lipsiți de energie și de chef de viață, cu oameni obosiți de viața pe care au ales să și-o ducă, cu oameni sătui de viața pe care și-o duc.

Văd, din ce în ce mai des, oameni pe chipul cărora li se citește oboseala pe care nu și-o mai pot ascunde.

Da, sunt oameni puternici care gândesc pozitiv și care-și spun de zeci de ori pe zi „voi trece și peste asta, totul va fi bine” . Da, sunt oameni puternici, inteligenți și cu influență, cu afaceri sau cu funcții de răspundere, care nu-și mai pot duce corvoada zilelor. Sunt oameni care se culcă obosiți și se scoală mai obosiți decât s-au culcat.

Întrebarea mea este : acești oameni știu care le e binele? Acești oameni chiar știu ce-și doresc de la ei și de la viața lor?

„Nu am de ales, nu am altă soluție, așa trebuie să fac, nu am timp pentru mine”… asta înseamnă oare binele lor ?

Acest „bine” este doar carapacea în care te ascunzi, omule drag. Acest „bine” în care nu te simți bine, este o alegere fortuită, poate impusă de ceilalți. Nu ai curaj să ieși din carapacea pe care ți-ai ales-o și pe care ți-ai construit-o cu greu și în ani, pentru a nu deranja familia, anturajul, colegii de serviciu sau angajații.

Cu certitudine că realizezi că ceva este în neregulă cu tine, că te-ai rătăcit de sufletul tău, dar, continui să-ți spui: „ce să fac, nu am altceva de ales, trebuie să continui”.

Ce ai face dacă ai avea o zi pe care să ți-o dedici doar sufletului tău ? Cred că te-ai speria și ai capitula în doi timpi și trei mișcări. De ce ? Pentru că nu ai ști ce să faci pentru a-ți mulțumi sufletul. Nu ai ști să-ți asculți sufletul. Nu ai ști cum să faci acel ceva pe care l-ai amânat de multă vreme.

Ai putea trăi fără să răspunzi la telefoane, fără să dai explicații, fără să dai rapoarte, fără să răspunzi la mailuri sau la întrebări dificile? Poate că ai reuși, dar gândul și mintea ta s-ar simți vinovate.

Cum să mai ai timp și pentru tine, când ai atât de mjuulte de făcut și nici măcar 20 de ore nu-ți ajung?

Eu risc și te întreb : ce pierzi dacă ți-ai da voie să îți dedici o zi doar pentru tine, fără „a alege” să evadezi în boală? Ce pierzi dacă le spui tuturor : astăzi vreau să fiu doar eu cu mine însămi, sunt mult prea obosit. Te simți cumva vinovat dacă le-ai și ți-ai spune asta? Ți-ar fi rușine de tine ? Te-ai simți dezamăgit de tine? Adică, un om puternic și „important” ca tine nu are voie să se refugieze o zi, măcar o zi, de restul lumii?

Omule drag, dacă ai avea cumva impresia că dacă ți-ai allege din când în când câte o zip e care să ți-o dedici doar ție, înseamnă că nu faci nimic, îți spun eu, că de fapt faci foarte multe pentru tine și pentru cei dragi ție. Un creier obosit,nu poate lua decizii bune. Un trupobosit, mai devreme sau mai târziu, va evada în boală. Ce faci dacă trupul alege să se îmbolnăvească ? Ce vor face cei pentru care te străduiești și lupți din răsputeri să reziști, dacă te-ai îmbolnăvi și ai fi nevoit să stai în spital zile la rând ?

Ascultă bine la mine, omule, NIMENI NU E DE NEÎNLOCUIT și nimeni nu-i din oțel inoxidabil. Până și mașinile de cea mai mare clasă, ruginesc.

Deci, ce ai face dacă ai sta măcar o zi alături de sufletul tău? Dacă i-ai asculta zbaterile și neliniștile? Cum ți-ar fi?

Eu îți pot spune clar că ți-ai încărca bateriile și ai putea cu mai mare ușurință să mergi mai departe pe drumul ales de tine.

fragment din cartea „Gânduri pribege” - Silvia Urlih
08.07.2019

Gura lumii o astupă doar pământul - Silvia Urlih

Fiecare dintre noi ne dorim să trăim după principiile pe care noi înșine ni le dorim și ni le trasăm. Însă, constatăm că, pe parcursul vieții, indiferent ce am face, niciodată nu vom fi pe placul tuturor. Puțini vor fi cei care ne vor susține și mulți, foarte mulți vor fi aceia care ne vor critica.

Deci, ce-ar trebui să faci ? Ar trebui să lași lumea să vorbească, pentru că, nimeni nu va putea să înțeleagă ce e în sufletul tău și nimeni, niciodată nu va ști de ce ai ales să faci una sau alta.

Viața ta, doar tu ți-o poți guverna și nu gura lumii. În fața lumii, indiferent ce ai face, nu e bine. Dacă strigi în gura mare că ești fericit, te vor invidia. Dacă vei plânge de durere, se vor bucura de suferința ta. Dacă ai reușit într-o afacere, se vor strădui să te ducă la faliment. Dacă ai falimentat, se vor bucura că ai dat greș. Mereu vei fi judecat de mulți alții.

Fiecare dintre noi își dorește să trăiască frumos, un frumos pe care fiecare dintre noi îl înțelege în felul său.

Lumea ?! Lumea își are și ea bârnele în ochi, dar nu și le vede. Vede însă, parcă cu o lupă imensă, paiele din ochiul tău.

Multă lume spune, (inclusiv oamenii care studiază fenomenul de cunoaștere a propriei persoane) că trebuie să avem grijă în primul rând de noi, să ne ajutăm primordial pe noi înșine și apoi pe ceilalți.

Eu nu am studiat fenomenul, pentru că nu sunt în măsură să o fac, nevând studiile necesare, dar m-am studiat foarte bine pe mine.

Îți pot spune însă: nu-i ajuta niciodată pe oamenii care nu vor să fie ajutați. Nu te mai oferi voluntar în a-i ajuta pe cei care nu ți-o cer. Nu-ți irosi enegia pe oameni care și-au ales deja drumul.

Bineînțeles că orice om greșește, dar trebuie ca fiecare în parte să realizeze că a greșit și că trebuie să-și repare greșeala, prin a nu o mai repeta. Orice om greșește, dar, nu orice om realizează că a greșit și, ce-i mai grav, nu-și va cere iertare, pentru că e sigur că nu a rănit sau nu a vrut să rănească, nu conștientizează că te-a jignit sau că te-a judecat pe nedrept. Dacă cel ce a rănit și-ar analiza comportamentul, va realiza că a rănit, că a judecat, poate nu cu rea voință, dar, a rănit și a judecat pe nedrept.

Deci, are vreun rost să astupi gura lumii cu scuze sau cu explicații care, oricum vor fi în zadar ? Ai de ce să te justifici în fața cuiva? Sunt alegerile tale, sunt greșeșlile sau succesele tale. La ce bun să te străduiești să demonstrezi lumii de ce ai avut anume alegeri ?

În situația în care apar în viața ta oameni de calitate, care îți acceptă alegerile, care nu te judecă, care te ia așa cum ești și care, dacă ai ales greșit continuă să-ți rămână alături, ține-i aproape și nu te răzbuna pe ei. Nu-ți vărsa năduful pe omul care continuă să-ți fie alături, pentru că, nu are nici o vină. Apreciază omul care-ți rămâne alături indiferent cât de greu ți-ar fi și nu-l goni când ți-e bine. Acea pesroană te-a înțeles, ți-a înțeles înfrângerea și nu te-a trădat. Nu-l trata ca pe un coș de gunoi unde să-ți arunci frustrările și neîmplinirile, pentru că s-ar putea să pierzi un om de mare valoare și cu caracter.

Concluzia ? Lasă lumea să vorbească, iar tu vezi-ți de drumul tău, bun sau rău. Sunt doar alegerile tale. Dacă te lovești cu capul de podea, tot tu te vei putea ridica, și doar cu ajutorul lui Dumnezeu și al tău.

fragment din cartea „ Gânduri pribege ” - Silvia Urlih
07.07.2019

AI VENIT SĂ ÎMI FII - Silvia Urlih

Ai să vii într-o zi,

să-mi mângâi obrazul

brăzdat de lacrimi,

ai să vii într-o zi,

să-mi ștergi trecutul

cu o îmbrățișare,

ai să vii într-o zi,

să-mi auzi ruga dintre patimi

ai să vii într-o zi,

să mă ridici

din îngenunchiere.

Ai să vii într-o zi,

să-mi spui

că peste tâmplele cernite

ce miros a viață dusă

și a cetină de brad,

îmi vei pune pecetea iubirii

ce va azvârli durerea

cu gust de pustiu

al jumătății mele.

Ai să vii într-o zi,

să-mi fii zestrea

ce mi-am dorit,

ai să vii într-o zi,

să-mi fii darul visat,

ai să vii într-o zi,

să-mi fii soare-n zăpezi

ai venit să îmi fii

ce destinu-a lăsat.

Silvia Urlih - 05.07.2019

Așa am aflat care-mi e darul și harul - Silvia Urlih

M-am întrebat de multe ori, ce loc am ocupat eu în viața mea, unde am ajuns și până unde aș vrea să ajung.

Am avut în trecut, perioade în care am fost confuză, în care m-am întrebat dacă mai am vreun rost în viața mea, dacă și cât mai valorez eu în viața mea. Mi-era bine o perioadă și dintr-o dată, simțeam că nu-mi mai e bine, că ceva lipsea din viața mea. Mi-au trebuit foarte mulți ani ca să înțeleg care mi-e misiunea, care mi-e menirea pe acest sfânt pământ.

Cu siguranță că și tu mai ai anumite perioade confuze, în care te întrebi cine ți-ești, ce vrei, ce trebuie să faci, ce-ți dorești, ce-ți face bines au ce-ți face rău. Aparent, zilele îți trec, parcă ar fi trase la indigo. Te scoli la aceeași oră, mergi la serviciu unde faci aceleași lucruri, revii acasă la aceeași oră, după care repeți, precum un robot, aceleași tabieturi. Însă, golul pe care îl simți, parcă se mărește pe zi ce trece. Te întrebi, din ce în ce mai des, ce ar trebui să schimbi în viața ta, dar, mai ales cum să o faci.

Sunt foarte puțini oamenii care, în momentele lor de căutări, au curajul să stea față în față cu ei înșiși și să-și recunoască ce le lipsește.

Știi care-i adevărul ? Mulți, foarte mulți au ajuns să-și trăiască viața prin ceilalți. Se simt mult mai confortabil să se dedice celorlalți, decât lor înșiși.

Nu-i așa că poți vedea cu mare ușurință ce-i trebuie, ce-i lipsește, ce-și dorește, copilului, sau partenerului de viață, sau părintelui tău, decât ție ? Ai ajuns să-i cunoști atât de bine încât le poți satisface doleanțele, chiar înainte de a și le exprima.

Din nefericire, cu cât trece timpul, cu atât te pierzi și-ți vezi viața doar prin prisma celorlați, deci te îndepărtezi încet, dar sigur, de sufletul tău, de drumul tău prin frumoasa asta de viață.

Nu-i așa că uneori ți-ai dorit ceva doar pentru tine, dar a trebuit să lupți din răsputeri să-l ai și apoi, după ce l-ai avut, nu mai ai puterea să te bucuri pentru tine și cu tine însuți ?

Nu-i așa că dacă te-ai străduit să faci ceva pentru cei dragi și atunci când ai reușit, te-ai bucurat din suflet pentru bucuria pe care ai făcut-o, ?

Vezi, la asta mă refer când spun că nu mai știm să ne bucurăm pentru noi. Am ajuns să ne bucurăm de bucuria pe care o oferim altora. Nu-i rău nici asta. DAR… pune-ți întrebarea : de ce nu mă bucur și pentru mine? De ce? Pentru că în tine încă persistă acel gol pe care nu reușești să-l identifici.

Vei reuși să te regăsești, vei reuși să simți adevărata împlinire sufletească, abia atunci când vei avea liniște și împăcare cu tine însuți, când vei lua hotărârea să-ți asculți vocea sufletului.

Nu-ți va fi ușor să identifici glasul, dorințele și visurile sufletului tău. Nu va fi ușor, dar nici împosibil. Știi tu… cine nu riscă, nu câștigă.

Uite că iar mă dau eu exemplu. Până la 53 de ani, habar nu aveam că știu să pictez sau că știu să scriu poezii sau proză. Simțeam că am un gol imens în suflet, dar nu înțelegeam ce mă doare sau ce mă face să nu mă simt împlinită. La un moment dat, mi-am dat voie să fac ce-mi șoptește sufletul. El, săracul meu suflet, urla, dare u refuzam să-l aud, pentru că eram prea preocupată să le fiu pe plac celorlalți. Mi-am cumpărat acuarele, pensule și pânză. Am pictat și am rămas surprinsă de ce a ieșit. Mi-am făcut timp să mă joc cu cuvintele și, uite așa am deja 20 de cărți publicate.

Am renunțat de bunăvoie la tot ceea ce-mi făcea rău și am ales să fac doar ceea ce-mi place și-mi face bine.

Așa am aflat care-mi e darul și harul. Am trecut peste barierele impuse de societate și, am reușit să-mi fiu eu, eu cea care acum face doar ceea ce-i face bine. Niciodată nu este prea târziu să iei viața de la zero. Ți-o spun eu, care asta am făcut.

Și, știi ceva ? Mi-a fost greu, dar nu-mi pare rău nici o secundă că am ales s-o iau de la zero la o vârstă la care muți se sperie, sau se pregătesc de pensionare. Abia de la 52 de ani mi-am aflat drumul și menirea.

fragment din cartea „ Gânduri pribege” - Silvia Urlih
01.07.2019

EU TE-AȘ IUBI - Silvia Urlih

Și dacă soarele

s-ar pitula

în nori,

și dacă luna

s-ar ascunde pintre iele,

și dacă ziua

s-ar sfârși în zori,

eu tot te-aș zugrăvi

pe cer,

cu stele.

Și dacă râul

ar seca

fără de ploi,

și dacă muntele

s-ar transforma-n

nisip,

și dac-ar fi

să nu dansăm doi,

eu ți-aș picta-n albastu,

noul chip.

Și de pădurea

s-ar usca

în verde,

și dacă frunza

ar înverzi

în iarnă,

și dacă soarele

în noapte nu se vede,

eu te-aș iubi ,

căci ți-ai ales

o altă haină.

Silvia Urlih - 29.06.2019