Așa am aflat care-mi e darul și harul - Silvia Urlih

M-am întrebat de multe ori, ce loc am ocupat eu în viața mea, unde am ajuns și până unde aș vrea să ajung.

Am avut în trecut, perioade în care am fost confuză, în care m-am întrebat dacă mai am vreun rost în viața mea, dacă și cât mai valorez eu în viața mea. Mi-era bine o perioadă și dintr-o dată, simțeam că nu-mi mai e bine, că ceva lipsea din viața mea. Mi-au trebuit foarte mulți ani ca să înțeleg care mi-e misiunea, care mi-e menirea pe acest sfânt pământ.

Cu siguranță că și tu mai ai anumite perioade confuze, în care te întrebi cine ți-ești, ce vrei, ce trebuie să faci, ce-ți dorești, ce-ți face bines au ce-ți face rău. Aparent, zilele îți trec, parcă ar fi trase la indigo. Te scoli la aceeași oră, mergi la serviciu unde faci aceleași lucruri, revii acasă la aceeași oră, după care repeți, precum un robot, aceleași tabieturi. Însă, golul pe care îl simți, parcă se mărește pe zi ce trece. Te întrebi, din ce în ce mai des, ce ar trebui să schimbi în viața ta, dar, mai ales cum să o faci.

Sunt foarte puțini oamenii care, în momentele lor de căutări, au curajul să stea față în față cu ei înșiși și să-și recunoască ce le lipsește.

Știi care-i adevărul ? Mulți, foarte mulți au ajuns să-și trăiască viața prin ceilalți. Se simt mult mai confortabil să se dedice celorlalți, decât lor înșiși.

Nu-i așa că poți vedea cu mare ușurință ce-i trebuie, ce-i lipsește, ce-și dorește, copilului, sau partenerului de viață, sau părintelui tău, decât ție ? Ai ajuns să-i cunoști atât de bine încât le poți satisface doleanțele, chiar înainte de a și le exprima.

Din nefericire, cu cât trece timpul, cu atât te pierzi și-ți vezi viața doar prin prisma celorlați, deci te îndepărtezi încet, dar sigur, de sufletul tău, de drumul tău prin frumoasa asta de viață.

Nu-i așa că uneori ți-ai dorit ceva doar pentru tine, dar a trebuit să lupți din răsputeri să-l ai și apoi, după ce l-ai avut, nu mai ai puterea să te bucuri pentru tine și cu tine însuți ?

Nu-i așa că dacă te-ai străduit să faci ceva pentru cei dragi și atunci când ai reușit, te-ai bucurat din suflet pentru bucuria pe care ai făcut-o, ?

Vezi, la asta mă refer când spun că nu mai știm să ne bucurăm pentru noi. Am ajuns să ne bucurăm de bucuria pe care o oferim altora. Nu-i rău nici asta. DAR… pune-ți întrebarea : de ce nu mă bucur și pentru mine? De ce? Pentru că în tine încă persistă acel gol pe care nu reușești să-l identifici.

Vei reuși să te regăsești, vei reuși să simți adevărata împlinire sufletească, abia atunci când vei avea liniște și împăcare cu tine însuți, când vei lua hotărârea să-ți asculți vocea sufletului.

Nu-ți va fi ușor să identifici glasul, dorințele și visurile sufletului tău. Nu va fi ușor, dar nici împosibil. Știi tu… cine nu riscă, nu câștigă.

Uite că iar mă dau eu exemplu. Până la 53 de ani, habar nu aveam că știu să pictez sau că știu să scriu poezii sau proză. Simțeam că am un gol imens în suflet, dar nu înțelegeam ce mă doare sau ce mă face să nu mă simt împlinită. La un moment dat, mi-am dat voie să fac ce-mi șoptește sufletul. El, săracul meu suflet, urla, dare u refuzam să-l aud, pentru că eram prea preocupată să le fiu pe plac celorlalți. Mi-am cumpărat acuarele, pensule și pânză. Am pictat și am rămas surprinsă de ce a ieșit. Mi-am făcut timp să mă joc cu cuvintele și, uite așa am deja 20 de cărți publicate.

Am renunțat de bunăvoie la tot ceea ce-mi făcea rău și am ales să fac doar ceea ce-mi place și-mi face bine.

Așa am aflat care-mi e darul și harul. Am trecut peste barierele impuse de societate și, am reușit să-mi fiu eu, eu cea care acum face doar ceea ce-i face bine. Niciodată nu este prea târziu să iei viața de la zero. Ți-o spun eu, care asta am făcut.

Și, știi ceva ? Mi-a fost greu, dar nu-mi pare rău nici o secundă că am ales s-o iau de la zero la o vârstă la care muți se sperie, sau se pregătesc de pensionare. Abia de la 52 de ani mi-am aflat drumul și menirea.

fragment din cartea „ Gânduri pribege” - Silvia Urlih
01.07.2019