Am
avut o copilarie al naibii de grea, cu multe lovituri și „lovituri” la propriu,
și la figurat. Am fost pedepsită (de multe ori încuiată în beci), bătută crunt
și de tata dar și de mama. Am fost manipulată emoțioinal și psihic, și de unul
și de celălalt. Nu mi s-a dat voie să învăț (cică prea multă învățătură duce la
prosteală și la boala creierului… prea multă învățătură, prostește omul).
Mi-au
fost testate, fără voia mea și fără să conștientizez că asta mi se întâmplă,
limitele de rezistență, atât la nivel psihic cât și fizic. Am rezistat,
nu știu cum și, fără să conștientizez, m-am refugiat într-un univers care era
doar al meu.
Mi-am
dorit să fug din mediul ăla bolnav și am reușit. Am fugit, alegând să mă mărit cu
acte în regulă, la o vârstă mult prea tânără. Din nefericire, copilul de fier
care a rezistat la bătăi, umilințe în public, agresiuni fizice și
psihice, a ales să fugă și să nimerească într-un alt infern. Am fugit de
dracu și l-am găsit pe tată-su.
La
un moment dat, am ales (iară nu știu cum, pentru că nu m-a îndrumat nimeni) să
fiu un fel de „superman” feminin care nu
avea decât un unic scop: să spraviețuiască și să ajungă să-și împlinească
visul. Visul meu era să fiu „cineva” în viața asta, să nu mă mai las umilită și
să-mi pot arăta și să pot arăta ceea ce pot face. Am studiat pe ascuns, am
citit pe ascuns, am rezistat tuturor atrocităților la care am fost supusă și…
uite că deja am ajuns la vărsta la care pot spune cu mâna pe suflet că AM
REUȘIT să le fac în ciudă tuturor celor care s-au străduit să-mi frângă zborul,
să-mi taie aripile. Mi-am ascuns aripile în mine și, mi-am continuat zborul.
Am
reușit să-mi depășesc toate limitele suportabilității, am reușit să mă vindec
de o boală incurabilă, am reușit de două ori să ies din comă profundă (moarte
clinică). Toate astea le-am depășit, pentru că atunci, cu mulți ani în urmă, aveam
un singur scop: să fiu capabilă să-i asigur fiului meu un viitor. Să fiu
capabilă ca fiul meu se fie mândru de mine. Nici o clipă nu m-am gândit că fiul
meu trebuie să-mi fie „cârjă” la bătrânețe. Fiul meu a fost motivația mea de a trăi
și de a-mi depăși limitele. Am fentat chiar moartea, doar de dragul copilului
meu. M-am jucat cu viața mea și am reușit să o faultez de multe ori. Nu am
conștientizat niciodată că eu sunt actorul principal al vieții mele, dar mi-am
jucat bine rolul pe scena vieții.
Viața…
Viața mi-a fost ca un vis, cu urcușuri și coborâșuri. Chiar și acum, când deja
am împlinit 60 de ani, mă uit în urmă și nu pot realiza că tot ceea ce am
trăit, e viața ce eu am trăit-o. Pare că visez în continuare. Pare că plutesc
între două dimensiuni…una reală, unde sunt eu, femeia și cealaltă, unde sunt
eu, sufletul care hălăduiește oriunde își dorește.
Am
ajuns la un moment dat, la un nivel social destul de bun, aveam o afacere de
succes, eram un „cineva” în orașul meu
natal, dar, parcă nu-mi eram eu, eu sufletul meu.
După
ce am ajuns undeva „sus” pe scara socială, am conștientizat că sunt în
depresie, o depresie profundă, din pricina stresului și a prea multor sarcini
la care mă înscrisesem de bună voie. Trupul meu nu mai putea rezista, creierul
meu era mult prea obosit pentru a mai putea lua decizii corecte. Eram la un pas
de a claca definitv. Prea multe responsabilități, prea multe nopți nedormite ….
Copilul
meu era deja la casa lui, cu familia lui. Eu ? Unde mai eram eu în ecuația
noastră ? Mi-am atins scopul. Fiul meu era deja realizat, din toate punctele de
vedere. Mi-am pierdut motivația de a mai
trăi pentru el. Habar nu aveam că și eu trebuie să trăiesc pentru mine.
Ajunsesem să simt că trăiesc în tensiune,
în stres și într-o profundă deznădejde.
Ce
crezi că am făcut când am realizat, când am conștientizat că deja e prea mult
pentru mine, că nu mai pot ? Am ales să-mi urmez glasul sufletului, să las
totul în urmă, să plec cât mai departe și să o iau de la zero. Am renunțat la
munca mea de o viață, fără pic de regret și am început o altă viață, departe de
locul născării mele. Am lăsat în urmă, TOTUL.
Abia
după ce am renunțat la tot ceea ce în viața asta am construit, a trebuit să
conștientizez și să îmi accept traumele trecutului, a trebuit să lucrez apoi
permanent cu mine, pentru a-mi vindeca rănile copilăriei, ale adolescenței și
ale maturității, a trebuit să mă vindec de trecut.
Am
ajuns, după mulți ani să mă pot relaxa, să mă pot accepta, să învăț să mă
iubesc și să nu mă mai judec. Am ajuns să mă împac cu mine însămi și să mă simt
în siguranță, departe de toți ai mei, departe de melagurile în care m-am născut
.
Acum,
am un singur scop. Să-i ajut pe cei care trec prin ceea ce eu am reușit să
depășesc.
Visul
meu este să ajut cât mai multe femei să-și recapete încrederea în ele însele și
să-și poată depăși condiția de femei care nu știu altceva decât să se lase
umilite și manipulate emoțional.
Am
convingerea și certitudinea că stă în puterea noastră, a fiecăruia, să
construim o lume mai plină de iubire.
Fiecare dintre noi, putem renaște
din propria cenușă. Dacă eu am putut, poți și tu, omule drag !!
Noi, oamenii, avem nevoie de iubire și afecțiune,
avem nevoie să aparţinem unei familii.
Oricât ne-am dori să trăim izolaţi de restul lumii,
acest lucru nu ne poate aduce împlinire și fericire.
Din păcate, încă din copilărie, aflăm de la părinţii noştri ce
înseamnă respingerea, abandonul, umilinţa, nedreptatea.
Această stare ne determină să trăim într-un mare, puternic și greu blocaj
energetic, psihic și emoțional, ne „ajută” să întâmpinăm dificultăţi în viaţa
de adult, să nu mai avem încredere în noi.
Dragii mei dragi ! Din proprie experiență vă pot
spune că, blocajele psihice și energetic, generate de agresiunile și frustrările
din copilărie, pot fi depăşite.
Nu are sens să mergem prin viaţă fără rost, fără a ne găsi sau a
ne regăsi drumul care ne-a fost scris la născare.
Hai să ne depășim limitele
impuse de alții, (de regulă de părinți), încă din copilărie !
13.07.2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu