Putem să ne depășim limitele ! - Silvia Urlih

Am avut o copilarie al naibii de grea, cu multe lovituri și „lovituri” la propriu, și la figurat. Am fost pedepsită (de multe ori încuiată în beci), bătută crunt și de tata dar și de mama. Am fost manipulată emoțioinal și psihic, și de unul și de celălalt. Nu mi s-a dat voie să învăț (cică prea multă învățătură duce la prosteală și la boala creierului… prea multă învățătură, prostește omul).

Mi-au fost testate, fără voia mea și fără să conștientizez că asta mi se întâmplă, limitele de rezistență, atât  la nivel psihic cât și fizic. Am rezistat, nu știu cum și, fără să conștientizez, m-am refugiat într-un univers care era doar al meu.

Mi-am dorit să fug din mediul ăla bolnav și am reușit. Am fugit, alegând să mă mărit cu acte în regulă, la o vârstă mult prea tânără. Din nefericire, copilul de fier care a rezistat  la bătăi, umilințe în public, agresiuni fizice și psihice, a ales să fugă și să nimerească într-un alt infern. Am fugit de dracu  și l-am găsit pe tată-su.

La un moment dat, am ales (iară nu știu cum, pentru că nu m-a îndrumat nimeni) să fiu un fel de „superman”  feminin care nu avea decât un unic scop: să spraviețuiască și să ajungă să-și împlinească visul. Visul meu era să fiu „cineva” în viața asta, să nu mă mai las umilită și să-mi pot arăta și să pot arăta ceea ce pot face. Am studiat pe ascuns, am citit pe ascuns, am rezistat tuturor atrocităților la care am fost supusă și… uite că deja am ajuns la vărsta la care pot spune cu mâna pe suflet că AM REUȘIT să le fac în ciudă tuturor celor care s-au străduit să-mi frângă zborul, să-mi taie aripile. Mi-am ascuns aripile în mine și, mi-am continuat zborul.

Am reușit să-mi depășesc toate limitele suportabilității, am reușit să mă vindec de o boală incurabilă, am reușit de două ori să ies din comă profundă (moarte clinică). Toate astea le-am depășit, pentru că atunci, cu mulți ani în urmă, aveam un singur scop: să fiu capabilă să-i asigur fiului meu un viitor. Să fiu capabilă ca fiul meu se fie mândru de mine. Nici o clipă nu m-am gândit că fiul meu trebuie să-mi fie „cârjă” la bătrânețe. Fiul meu a fost motivația mea de a trăi și de a-mi depăși limitele. Am fentat chiar moartea, doar de dragul copilului meu. M-am jucat cu viața mea și am reușit să o faultez de multe ori. Nu am conștientizat niciodată că eu sunt actorul principal al vieții mele, dar mi-am jucat bine rolul pe scena vieții.

Viața… Viața mi-a fost ca un vis, cu urcușuri și coborâșuri. Chiar și acum, când deja am împlinit 60 de ani, mă uit în urmă și nu pot realiza că tot ceea ce am trăit, e viața ce eu am trăit-o. Pare că visez în continuare. Pare că plutesc între două dimensiuni…una reală, unde sunt eu, femeia și cealaltă, unde sunt eu, sufletul care hălăduiește oriunde își dorește.

Am ajuns la un moment dat, la un nivel social destul de bun, aveam o afacere de succes, eram un „cineva”  în orașul meu natal, dar, parcă nu-mi eram eu, eu sufletul meu.

După ce am ajuns undeva „sus” pe scara socială, am conștientizat că sunt în depresie, o depresie profundă, din pricina stresului și a prea multor sarcini la care mă înscrisesem de bună voie. Trupul meu nu mai putea rezista, creierul meu era mult prea obosit pentru a mai putea lua decizii corecte. Eram la un pas de a claca definitv. Prea multe responsabilități, prea multe nopți nedormite ….

            Copilul meu era deja la casa lui, cu familia lui. Eu ? Unde mai eram eu în ecuația noastră ? Mi-am atins scopul. Fiul meu era deja realizat, din toate punctele de vedere.  Mi-am pierdut motivația de a mai trăi pentru el. Habar nu aveam că și eu trebuie să trăiesc pentru mine. Ajunsesem să simt că trăiesc în  tensiune, în stres și într-o profundă deznădejde. 

Ce crezi că am făcut când am realizat, când am conștientizat că deja e prea mult pentru mine, că nu mai pot ? Am ales să-mi urmez glasul sufletului, să las totul în urmă, să plec cât mai departe și să o iau de la zero. Am renunțat la munca mea de o viață, fără pic de regret și am început o altă viață, departe de locul născării mele. Am lăsat în urmă, TOTUL.

Abia după ce am renunțat la tot ceea ce în viața asta am construit, a trebuit să conștientizez și să îmi accept traumele trecutului, a trebuit să lucrez apoi permanent cu mine, pentru a-mi vindeca rănile copilăriei, ale adolescenței și ale maturității, a trebuit să mă vindec de trecut.

Am ajuns, după mulți ani  să mă pot relaxa, să mă pot accepta, să învăț să mă iubesc și să nu mă mai judec. Am ajuns să mă împac cu mine însămi și să mă simt în siguranță, departe de toți ai mei, departe de melagurile în care m-am născut .

Acum, am un singur scop. Să-i ajut pe cei care trec prin ceea ce eu am reușit să depășesc.

Visul meu este să ajut cât mai multe femei să-și recapete încrederea în ele însele și să-și poată depăși condiția de femei care nu știu altceva decât să se lase umilite și manipulate emoțional.

Am convingerea și certitudinea că stă în puterea noastră, a fiecăruia, să construim o lume mai plină de iubire.

Fiecare dintre noi, putem renaște din propria cenușă. Dacă eu am putut, poți și tu, omule drag !!

Noi, oamenii, avem nevoie de iubire și afecțiune, avem nevoie să aparţinem unei familii.

Oricât ne-am dori să trăim izolaţi de restul lumii, acest lucru nu ne poate aduce împlinire și fericire.

 Din păcate, încă din copilărie, aflăm de la părinţii noştri ce înseamnă respingerea, abandonul, umilinţa, nedreptatea. Această stare ne determină să trăim într-un mare, puternic și greu blocaj energetic, psihic și emoțional, ne „ajută” să întâmpinăm dificultăţi în viaţa de adult, să nu mai avem încredere în noi.

Dragii mei dragi ! Din proprie experiență vă pot spune că, blocajele psihice și energetic, generate de agresiunile și frustrările din copilărie, pot fi depăşite.

Nu are sens să mergem prin viaţă fără rost, fără a ne găsi sau a ne regăsi drumul care ne-a fost scris la născare.

Hai să ne depășim limitele impuse de alții, (de regulă de părinți), încă din copilărie !

fragment din cartea „Viața-i viață, trăiește-o!” - Silvia Urlih
13.07.2019