SUFLET ȘI DUMNEZEU - Silvia Urlih

Sub umbrarul din răscruce, stă un suflet abătut,

Stă pe gânduri și așteaptă zilele ce i-au rămas.

Palmele de dor le frânge, ochi-i plâng, inima-l doare,

În genunchi nu poate merge, glăsuiește fără glas.

Sub umbrarul fără umbră, s-a oprit un chip să-i spună

Că genunchii n-o să-l doară dacă pleoapele își saltă,

Că în inimă-i va pune, zile cum n-au fost vreodată

Și că el îi e alături, că nicicând nu-l lasă baltă.

Omul cu privire mândră, blândă și îmbietoare,

Se așează lângă suflet, sufletul să-i încălzească.

Îi întinde-o mână caldă, și-i arată o scrisoare.

Fruntea-ncet i-o mângâie și-l îmbie s-o citească.

Sufletul, surprins de gest, tremurând, îi ia scrisoarea,

O citește printre rânduri și constată că… sunt eu.

Eu și suflet suntem una, ne-am găsit ascunzătoarea.

Ne ascundem sub umbrarul neumbrit de Dumnezeu.

Silvia Urlih 25.02.2015

CÂNTĂ IUBIRE - Silvia Urlih

Îmi cântă iubire,

doinește-n baladă,

colindă-mi colinda vestirii,

ia-mi roua din gene,

sădește-o livadă,

învaț-o să țeasă ștergar

amurgirii.

Desprinde pecetea,

din ea

fă o cheie,

descuie intrarea ce duce-n  altar,

învață-mă

cum

să pictez curcubeie,

culorile lui

să ne fie

umbrar.

Primește-mi iubirea,

cu ea

te îmbracă,

fă-ți haină aleasă din roșu ștergar,

încuie livada,

sub rouă

te-apleacă,

să facem din noi,

sanctuar.

Îmi cântă iubire solfegiul iubirii,

pe clapele nopții

în vals

să ne prindem,

colindă-mi colinda

reamintirii,

iubirea

din noi,

să n-o vindem.

Silvia Urlih - 23.02.2015

CE-AR FI … de Silvia Urlih

Mă bate gândul

uneori,

să-ntorc o filă albă,

să nu mai scriu nimic

în

cartea vieții mele,

să o privesc tăcută,

s-o las

să curgă salbă,

eu,

doar să strâng pe deget,

zilele,

inele.

Ce-ar fi

să nu rescriu ce fost-a scris

odată,

să văd cu ochi cuminți,

prezentul,

de departe,

să uit

c-am fost cândva o-nspăimântată fată,

care a retrăit

cu viața ei

o carte.

Mă bate gândul uneori,

să nu-mi cunosc

cuprinsul,

să nu știu

începutul,

s-ajung

la încheiere,

să mă descopăr alta,

să-mi iau în brațe

visul,

să retrăiesc o viață,

lipsită

de durere.

Silvia Urlih 23.02.2015

SPUNE-I DOAMNE ! - Silvia Urlih

Doamne, strânge furtuna într-un liliac,

sau într-o frunză ce-ar vrea să înflorească,

coboară-ți ochii în miezul unui mac,

și fă-ne umbra Ta împărătească.  

Adună vântul într-o fântână fără sită,

sau într-o ciutură la crucea unui drum,

întinde mâna spre casa părăsită,

și pune-o lumânare în locul unde-i scrum.

Doamne, suflă iubire în sufletul pustiu,

sau dă-i un strop, un bob de-nțelepciune,

spune-i flămândului că nu este târziu,

să se înfrupte din Tine și-al Tău nume.

Spune-i sătulului că foamea i-e aproape,

iar setea îl va cotropi cât de curând,

spune-i că-nfometarea lui o să-l îngroape,

și că mormântul îi va fi flămând.

Spune-i flămândului că îi vei da iertarea,

și îi vei așeza anafură pe masă,

spune-i că în credință își va afla cărarea,

spune-i că în iubire, viața e frumoasă.

 Silvia Urlih 16.02.2015

DE DINCOLO DE VEACURI - Silvia Urlih

Iubite,

mă doare timpul, de-atâta așteptare,

mă doare dorul

și visul

ce doarme-n amintire,

mă dor cuvintele ce mi le-ai spus…

mă doare,

mă doare noapte-nsingurată

de orbire.

Când ne-am iubit

în veacul ce-a trecut,

eram săracă,

mult prea copilă

și

fără de părinți,

tu mă iubeai,

însă atunci, nimic nu am crezut,

tu îmi jurai iubire

pe tine

și pe sfinți.

Azi,

sfinții se răzbună pe-amândoi în taină,

eu te iubesc,

tu mă iubești,

dar,

timpul ne desparte,

ai vrea,

aș vrea

să ne îmbrace-aceeași haină,

să fim un suflet întregit,

uniți de sfinți,

în moarte.

Iubite,

auzi-mi strigătul

de dincolo de veșnicie,

auzi-mă

și vino

să fim iar

o dorință,

știu c-am greșit…

eram copilă,

sau,

nu a fost să fie,

vino să retrăim ce-a fost

nesăbuință.

 Silvia Urlih 15.02.2015

EA, TINEREȚEA MEA - Silvia Urlih

Pe-o bancă-n parc, sub un castan, pe o cărare,

sta tristă și îngândurată, o copilă.

Avea trupul firav și ochi, precum un val de mare.

Eram grăbită. Am privit-o. Mi-a fost milă.

Copila m-a strigat pe nume, mi-a spus să m-odihnesc.

Avea în mână un trandafir uscat.

Mi-a spus privindu-mă în ochi, să nu mă mai grăbesc…

Am stat o clipă. Am privit-o. Și-am plecat.

Trei pași am mai făcut, dar, m-am oprit din mers.

Chipul fragil, mă urmărea.

Vedeam copila, o știam, ne-am întâlnit în univers.

Da, ne știam, ne întâlnisem undeva.

Am vrut să mă întorc, s-o iau în brațe și s-o plâng.

Am vrut s-o iau, să-i fie bine.

Ea mi-a zâmbit și mi-a făcut un semn cu ochiul stâng.

Mi-a spus să plec, să-mi iau și bătrânețile cu mine.

M-am întrebat de ce când m-a chemat nu m-am oprit,

de ce când am chemat-o nu m-a vrut,

de ce când m-am întors, șăgalnic mi-a zâmbit,

de ce acum c-am vrut-o lângă mine, m-a durut.

Copila a rămas pe bancă, sub pomu-mbătrânit.

Tristețea ei și-a mea, mă sufoca.

Am vrut să plec, s-o uit pe bancă, însă, mi-am amintit.

Copila, era ea… ea, tinerețea mea.

Silvia Urlih - 13.02.2015

TE UITĂ IUBITE - Silvia Urlih

Te uită iubite

la ochii-mi umbriți,

te uită

la ploaia din gene,

privește-mi tăcerea

când

tu mă alinți

cu gândul,

ce-mi cântă alene.

Te uită iubite

cum ard a văpaie,

iar sufletu-nfoc

se desfoaie,

privește-mi privirea

sub dor

cum se-ndoaie,

și-ar vrea depărtarea

s-o taie.

Te uită iubite

la anii-ntomniți

ce curg

peste mine a vară,

privește la ei,

nu sunt măsluiți,

sunt ani

ce se sting

mai pe seară.

Te uită iubite

la mine puțin,

privește-mi în suflet

 și-mi spune

că roua din gene

 nu-i plâns,

nu e chin,

e soarele tău,

ce-n mine apune.

Silvia Urlih 11.02.2015

DE-AR NINGE CU…de Silvia Urlih

De-ar ninge cu

magnolii

peste lume,

am fi

copaci cu ramuri neumbrite,

am fi

oameni cu suflet și cu nume,

am fi

ogoare de nuferi înflorite.

De-ar ninge cu

narciși

în astă lume,

am fi

pădure fără uscături,

am fi

valuri de mare fără spume,

am fi

cărare dreaptă, fără cotituri.

De-ar ninge cu

mălini în lumea toată,

am fi

șiruri de păsări călătoare,

am fi

dumnezeire în trupuri adunată

am fi

copaci și ramuri și nuferi și ogoare.
Silvia Urlih 11.02.2015

PLOUĂ CU VERI - Silvia Urlih

Plouă în vară cu veri troienite,

plouă cu veri în toamne uscate,

se scurg picături de frunze-nverzite,

în suflete triste, de oameni uitate.

                                

Cu vara în suflet spre toamnă pășesc,

cu soare pe frunte mă văd lan de grâu,

din spicele verii, noi spice-arvunesc,

le strâng în mănunchi, le-nlănțui la brâu.

Natura-mi zâmbește, colinele-mi râd,

pădurea mi-e verde, iar râul mi-e susur,

mi-e vară în suflet, din vară-mi surâd,

când ramuri de flori, în mine le scutur.

Miroase a vară, a ploaie și-a iarbă,

miresme de ram înverzit mă îmbată,

natura în mine începe să fiarbă,

iar vara mă plouă, în toamnă, la poartă. 

Silvia Urlih 11.02.2015

TREI GUTUI - Silvia Urlih

Cerne omătul peste case,

copacii râd

sub albul lui,

cerul se joacă a ninsoare,

pădurea-i veselă

și cântă,

de la fereastră mă privesc,

zâmbind a galben,

trei gutui,

una sunt eu,

una-i pământul,

una e El, lumină sfântă.

În casa mea

e vânt și plouă,

mi-e răvășit trupul

și mintea,

din mine iar privesc pe geam

să mă îmbrac

în galben pur,

vulcan de gânduri tot erupt

să-și afle-n mine iar

sorgintea,

mi-au răscolit anii

și vrerea

până-n adâncul meu obscur.

Cerne zăpada peste case,

prin mine

curge liniștit,

curge cu gânduri de-mpăcare,

ninge plăcut,

odihnitor,

plouă și ninge-n a mea casă,

iar

soarele e-n asfințit,

gutuile-mi zâmbesc din geam,

privesc spre mine

răbdător.

Silvia Urlih 08.02.2015

MĂ ROG LA DOMNUL - Silvia Urlih

Și de o fi

să nu-mi mai cânte cerul

a doinire,

voi căuta alt cer,

să-mi fie alinare,

mă voi urca pe el

să-mi fie

lecuire,

să-mi răstignească dorul

ce-n mine

stare n-are.

Și de o fi

ca soarele să-mi plângă

când apune,

voi șlefui din oase

fluier

neuzat,

îmi voi lega de inimă

o toacă

ce-mi va spune,

cum strâng în rugăciune,

ruga

ce-am uitat.

Și de o fi

pădurea să uite

să-mi doinească,

voi învăța

să-i cânt,

când dorul se închină,

voi învăța

să mă întorc la casa-mpărătească,

voi învăța

din rugă

să-mi plăsmuiesc

lumină.

Și de va fi izvorul,

de pietre

să îmi sece,

voi ști că vremea mea

în templu

s-a oprit,

că Dumnezeu îmi spune că

timpul meu

se trece,

că ora mea se stinge

și

visul mi-a pierit.

Dar,

cerul încă-mi cântă

a dor

și

a doinire,

iar soarele,

pădurea o-mbracă în livadă,

izvorul urcă în genunchi,

urcă

fără oprire,

iar eu…

mă rog la Domnul,

ruga să mi-o vadă.

Silvia Urlih 04.02.2015