EA, TINEREȚEA MEA - Silvia Urlih

Pe-o bancă-n parc, sub un castan, pe o cărare,

sta tristă și îngândurată, o copilă.

Avea trupul firav și ochi, precum un val de mare.

Eram grăbită. Am privit-o. Mi-a fost milă.

Copila m-a strigat pe nume, mi-a spus să m-odihnesc.

Avea în mână un trandafir uscat.

Mi-a spus privindu-mă în ochi, să nu mă mai grăbesc…

Am stat o clipă. Am privit-o. Și-am plecat.

Trei pași am mai făcut, dar, m-am oprit din mers.

Chipul fragil, mă urmărea.

Vedeam copila, o știam, ne-am întâlnit în univers.

Da, ne știam, ne întâlnisem undeva.

Am vrut să mă întorc, s-o iau în brațe și s-o plâng.

Am vrut s-o iau, să-i fie bine.

Ea mi-a zâmbit și mi-a făcut un semn cu ochiul stâng.

Mi-a spus să plec, să-mi iau și bătrânețile cu mine.

M-am întrebat de ce când m-a chemat nu m-am oprit,

de ce când am chemat-o nu m-a vrut,

de ce când m-am întors, șăgalnic mi-a zâmbit,

de ce acum c-am vrut-o lângă mine, m-a durut.

Copila a rămas pe bancă, sub pomu-mbătrânit.

Tristețea ei și-a mea, mă sufoca.

Am vrut să plec, s-o uit pe bancă, însă, mi-am amintit.

Copila, era ea… ea, tinerețea mea.

Silvia Urlih - 13.02.2015