Și de o fi
să nu-mi mai
cânte cerul
a doinire,
voi căuta alt
cer,
să-mi fie
alinare,
mă voi urca
pe el
să-mi fie
lecuire,
să-mi
răstignească dorul
ce-n mine
stare n-are.
Și de o fi
ca soarele să-mi
plângă
când apune,
voi șlefui
din oase
fluier
neuzat,
îmi voi lega
de inimă
o toacă
ce-mi va spune,
cum strâng în
rugăciune,
ruga
ce-am uitat.
Și de o fi
pădurea să
uite
să-mi
doinească,
voi învăța
să-i cânt,
când dorul
se închină,
voi învăța
să mă întorc
la casa-mpărătească,
voi învăța
din rugă
să-mi
plăsmuiesc
lumină.
Și de va fi
izvorul,
de pietre
să îmi sece,
voi ști că vremea
mea
în templu
s-a oprit,
că Dumnezeu
îmi spune că
timpul meu
se trece,
că ora mea se
stinge
și
visul mi-a
pierit.
Dar,
cerul
încă-mi cântă
a dor
și
a doinire,
iar soarele,
pădurea o-mbracă
în livadă,
izvorul urcă
în genunchi,
urcă
fără oprire,
iar eu…
mă rog la Domnul,
ruga să mi-o
vadă.
Silvia Urlih 04.02.2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu