Sub umbrarul din răscruce, stă un suflet abătut,
Stă pe gânduri și așteaptă zilele ce i-au rămas.
Palmele de dor le frânge, ochi-i plâng, inima-l doare,
În genunchi nu poate merge, glăsuiește fără glas.
Sub umbrarul fără umbră, s-a oprit un chip să-i spună
Că genunchii n-o să-l doară dacă pleoapele își saltă,
Că în inimă-i va pune, zile cum n-au fost vreodată
Și că el îi e alături, că nicicând nu-l lasă baltă.
Omul cu privire mândră, blândă și îmbietoare,
Se așează lângă suflet, sufletul să-i încălzească.
Îi întinde-o mână caldă, și-i arată o scrisoare.
Fruntea-ncet i-o mângâie și-l îmbie s-o citească.
Sufletul, surprins de gest, tremurând, îi ia scrisoarea,
O citește printre rânduri și constată că… sunt eu.
Eu și suflet suntem una, ne-am găsit ascunzătoarea.
Ne ascundem sub umbrarul neumbrit de Dumnezeu.
Silvia Urlih 25.02.2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu