Vreau să trăiesc ! Silvia Urlih

M-am „sinucis” de atâtea ori, încât mă întreb dacă mai exist, dacă mai sunt eu, sau doar un corp lipsit de suflet, sau doar un suflet uitat într-un oarecare trup.

M-am pedepsit de atâtea ori, încât mă întreb dacă mai am pedepse de purtat pe umerii mei firavi.

M-am jeluit mie de atâtea ori, încât mă întreb dacă mai am cuvinte, să-mi răspund. Mi-am pus întrebări, mi-am răspuns.

Am plâns de atâtea ori în gând, încât mă întreb dacă mai am lacrimi, sau așchii din mine de aruncat pe fereastra sufletului.

M-am lăsat ucisă de atâtea ori, încât mă întreb dacă mai am vieți de dus în spinare, sau doar va trebui să traversez oceanul acesta, numit pământ.

M-am învinuit de atâtea ori, încât mă întreb dacă mai sunt învinovățiri pe care să mi le asum.

M-am lăsat mâncată de „rechini” de atâtea ori, încât mă întreb… mai sunteți ?!

Mi-am lăsat sufletul strivit sub bocancii nesătui de a strivi, încât mă întreb… mai am suflet ?! Îmi mai e sufletul întreg, sau e ferfenițit și aruncat prin niscaiva cotloane de lume ?!

            M-am sinucis, m-am pedepsit, m-am jeluit, m-am lăsat ucisă, m-am învinuit, m-am lăsat mâncată, am plans în gând… Toate acestea le-am făcut, cu bună știință ?!     

Nu mai vreau să mă mai las nici mâncată, nici ucisă, nu mai vreau nici să mă „sinucid”, nici să mă jeluiesc, nu mai suport greutatea nici unei cizme. Acum vreau doar să trăiesc. Vreau să trăiesc așa cum mi-am droit încă din pruncie. Vreau să fiu femeie… vreau să fiu doar o femeie care nu le poate face pe toate. Vreau ca inocența copilăriei să nu-mi mai fie sechestrată în cușca trupului. Vreau să-i dau voie să se nască iar. Vreau să mă nasc din mine iar. Vreau să-mi văd umbra doar din față… nu partea stângă, nu dreapta, nu din spate. Vreau ca umbra mea să mă conducă pe tunelul luminii până la capăt. Nu mai vreau ca glasul meu să nu aibă ecou. Vreau ca ecoul glasului meu să-l audă doar cine trebuie.

            Te întreb, Bunule al meu… e mult ce vreau ?! Tot ce vreau, vreau de la mine, nu de la Tine. Tu, Bunule al meu, luminează-mi doar mintea să văd drumul. Tu, Bunule al meu, arată-mi doar cum să ies din noapte…. Din noaptea mea. Du-mă te rog spre ziuă, spre ziua Ta.

CREDEAM CĂ TE-AM UITAT

Mă contopesc iar geruri,

fac iar tunel prin mine,

trecutul vrea să spargă ușa

ce-am ferecat,

se zbate fără milă,

mă trage-n întuneric,

mă trage înapoi,

unde am fost

odat.

Zăpezile

ce le-am pictat în flori de iasomie,

îngheață iar pe portativ în cântec aerat,

eu le gonesc,

ele tot vin,

vor

să-mi înghețe trupul,

sau

sufletul,

sau

tot ce n-am iertat.

Am tot fugit de ger,

dar

gerul mă ajunge,

l-am tot rugat în gând,

credeam

că a plecat,

el vine către mine,

bate iar în clepsidră,

ușa

ce-am ferecat-o, din nou s-a descuiat.

Trecutule ce te-am uitat, te iert, mă iartă dară,

nu mă mai cotropi cu vorbe de alint,

mi-ai inundat ființa, eu, te tot dau afară !

de ce mă invadezi ? Eu, uite, te dezmint !

Nu te mai vreau în viață, credeam c-am răsărit!

Fugi!

Lasă-mă o clipă să mai respir curat,

te-am încuiat afară, ți-am dat ce ți-ai dorit,

de ce iar mă ingheți?  Credeam că te-am uitat.

CU PROPRIA SECURE

Sunt vinovată

că pădurea plânge,

iar râul nu mai vrea să înflorească ?!

sunt vinovată

c-ai rămas în drum

și ai uitat

de

casa părintească ?!

Sunt vinovată

că cerul tău apune,

iar florile

nu vor să te-nsoțească?!

sunt vinovată

că te-ofilești în lacrimi

și lași ciulinii vremii

în tine

să tot crească ?!

Sunt vinovată eu,

că tu te pierzi la mal ,

că nuferii nu vor

să mai albească?!

sunt vinovată eu

că ți-este mult mai greu,

iar ploaia tace-n tine

și

nu vrea să vorbească ?!

Sunt vinovată eu

că ți-ai pierdut lumina,

iar întunericul îl lași

să se-adâncească?!

sunt eu cea vinovată,

că ți-ai găsit aleanul în mâlul aruncat

de

pronia cerească ?!

Nu,

nu sunt vinovată

că tu îți ești dușmanul,

nu eu sunt vinovata

că nu-ți găsești cărarea,

eu nu sunt vinovată

că nu-ți găsești aleanul,

și că te pierzi în lume

fără să-ți știi

aflarea.

Tu vrei

să-noți în lacrimi,

tu vrei

să fii în turmă,

tu vrei

să te-amăgești cu vreascuri din pădure,

tu vrei

să nu vezi lanul, nici macul de pe urmă,

tu vrei

să-ți tai copacul

cu propria

secure.

 COPILUL VREMII

Mă simt

pământ cu cer în mine,

mă nasc din mine

iar

lumină,

mă simt

copilul strâns la piept de mama lui când alăptează,

mă simt

secunda timpului,

mă simt

clepsidră fără vină,

mă simt

minutul dintr-un ceas,

când

timpul iar în timp valsează.

Mă simt

ca verdele din iris ce vede luna

cum petrece,

simt

valsul inimii pe ring, când

spectatorii-s uluiți,

simt

ritmul sângelui cum fierbe ,

simt

când fierbinte

și

când rece,

mă simt

zeiță-ntre zeițe, înconjurată doar

de sfinți .

Mă nasc din mine iar și iar, îmbobocesc din fir de floare,

renaște-n mine gustul vieții, un gust fără amarul mării,

simt cerul cum se înroșește , pământul vrea să mă-nfioare,

mă simt copilul fără griji, copilul vremii și al zării.

VISUL NU MI-E VIS !
Sunt vinovată
că iubesc pământul,
că scormonesc în templul cu lumină,
sunt vinovată
că-mi torn în sânge infinitul
și că invit zăpada
să stau cu ea la cină ?

Trecutul m-a-mbrăcat
în rochie de vestală,
mi-a pus în plete cununi de grâu cosit,
mi-a pus în palme sceptrul
și o catedrală
și m-a trimis în lume
cu laur aurit.

Sunt vinovată
că înfloresc culoarea,
că scriu pe curcubeu cuvinte ne-nțelese,
sunt vinovată
că mă-nsoțesc
cu zarea,
iar îngerul sub tălpi
covor de vise-mi țese ?

Sunt vinovată
că răscolesc în munte,
să caut regăsirea
să mă găsesc
pe mine,
sunt vinovată
că sunt doar un grăunte
și poate cer prea mult din ce mi se cuvine ?

Sunt vinovată
că urc ușor pe soare,
că poarta universului spre mine
s-a deschis,
sunt vinovată
că am pământul
sub picioare,
sunt vinovată,
că visul nu mi-e vis ?

 fragment din cartea „Giulgiul iubirii” Silvia Urlih

COPILUL VREMII - Silvia Urlih

Mă simt

pământ cu cer în mine,

mă nasc din mine

iar

lumină,

mă simt

copilul strâns la piept de mama lui când alăptează,

mă simt

secunda timpului,

mă simt

clepsidră fără vină,

mă simt

minutul dintr-un ceas,

când

timpul iar în timp valsează.

Mă simt

ca verdele din iris ce vede luna

cum petrece,

simt

valsul inimii pe ring, când

spectatorii-s uluiți,

simt

ritmul sângelui cum fierbe ,

simt

când fierbinte

și

când rece,

mă simt

zeiță-ntre zeițe, înconjurată doar

de sfinți .

Mă nasc din mine iar și iar, îmbobocesc din fir de floare,

renaște-n mine gustul vieții, un gust fără amarul mării,

simt cerul cum se înroșește , pământul vrea să mă-nfioare,

mă simt copilul fără griji, copilul vremii și al zării.

 Silvia Urlih 25.09.2015

CU PROPRIA SECURE - Silvia Urlih

Sunt vinovată

că pădurea plânge,

iar râul nu mai vrea să înflorească ?!

sunt vinovată

c-ai rămas în drum

și ai uitat

de

casa părintească ?!

Sunt vinovată

că cerul tău apune,

iar florile

nu vor să te-nsoțească?!

sunt vinovată

că te-ofilești în lacrimi

și lași ciulinii vremii

în tine

să tot crească ?!

Sunt vinovată eu,

că tu te pierzi la mal ,

că nuferii nu vor

să mai albească?!

sunt vinovată eu

că ți-este mult mai greu,

iar ploaia tace-n tine

și

nu vrea să vorbească ?!

Sunt vinovată eu

că ți-ai pierdut lumina,

iar întunericul îl lași

să se-adâncească?!

sunt eu cea vinovată,

că ți-ai găsit aleanul în mâlul aruncat

de

pronia cerească ?!

Nu,

nu sunt vinovată

că tu îți ești dușmanul,

nu eu sunt vinovata

că nu-ți găsești cărarea,

eu nu sunt vinovată

că nu-ți găsești aleanul,

și că te pierzi în lume

fără să-ți știi

aflarea.

Tu vrei

să-noți în lacrimi,

tu vrei

să fii în turmă,

tu vrei

să te-amăgești cu vreascuri din pădure,

tu vrei

să nu vezi lanul, nici macul de pe urmă,

tu vrei

să-ți tai copacul

cu propria

secure.

 Silvia Urlih 25.09.2015

CREDEAM CĂ TE-AM UITAT - Silvia Urlih

Mă contopesc iar geruri,

fac iar tunel prin mine,

trecutul vrea să spargă ușa

ce-am ferecat,

se zbate fără milă,

mă trage-n întuneric,

mă trage înapoi,

unde am fost

odat.

Zăpezile

ce le-am pictat în flori de iasomie,

îngheață iar pe portativ în cântec aerat,

eu le gonesc,

ele tot vin,

vor

să-mi înghețe trupul,

sau

sufletul,

sau

tot ce n-am iertat.

Am tot fugit de ger,

dar

gerul mă ajunge,

l-am tot rugat în gând,

credeam

că a plecat,

el vine către mine,

bate iar în clepsidră,

ușa

ce-am ferecat-o, din nou s-a descuiat.

Trecutule ce te-am uitat, te iert, mă iartă dară,

nu mă mai cotropi cu vorbe de alint,

mi-ai inundat ființa, eu, te tot dau afară !

de ce mă invadezi ? Eu, uite, te dezmint !

Nu te mai vreau în viață, credeam c-am răsărit!

Fugi!

Lasă-mă o clipă să mai respir curat,

te-am încuiat afară, ți-am dat ce ți-ai dorit,

de ce iar mă îngheți?  Credeam că te-am uitat.

 Silvia Urlih 23.09.2015

TU-MI DĂRUIEȘTI - Silvia Urlih

Iubitul meu

încărunțit

la tâmpla-ți însorită,

privirea ta

mă-mbracă în primăvara vieții,

tu-mi dai în dar

renașteri

din cartea învechită,

îmi dăruiești oceanul

din pragul

dimineții.

Iubitul meu

cu ochii ca cerul

verii-n pârg,

privirea ta

mă vede copilul fără vreme,

tu-mi dai în dar

femeia

uitată de amurg,

îmi dăruiești livada

culeasă-n crizanteme.

Iubitul meu

cu trupul

ce-a înflorit stejar,

privirea ta

îmi spune că sunt vestala sorții,

tu-mi dăruiești

pădurea

și

ceru-mi dai în dar,

mă strângi în giuvaer,

inel

în fața Porții.

Silvia Urlih 20.09.2015

NE DOARE DORUL - Silvia Urlih

Ne cerne cerul

cu toamne

aurite,

ne cerne toamna

cu veri

înmugurite,

ne cerne-nmugurirea

cu frunze

înverzite,

ne cerne noaptea

cu zile

preadorite.

Ne cern tăcerile

cu vorbe

nevorbite,

ne cern cuvintele

înscrisuri

necitite,

ne cerne răsăritul

cu raze

necosite,

ne cerne viața

drumuri

neumbrite.

Ne doare dorul de dorul ce-am dorit,

ne doare dorul ce-am strâns în lumânare,

ne doare dorul din cerul întomnit,

ne doare dorul , dorul, iar ne doare.
Silvia Urlih 20.09.2015

ȘI IARĂ SCRIU - Silvia Urlih

Și iară scriu cu sufletul

pe taste,

mai răsfoiesc în clipa ce-a durut,

ecoul gândului m-aude,

și-mi dăruiește azi,

un ieri

ce n-am avut.

Se-ngrămădesc durerile în mine,

mă vor goală de ele,

suflet pur,

se lasă trase-n junglă,

se prind în joc de iele,

se lasă duse în abisul

dimprejur.

Se-aprind luminile iubirii

din cenușă,

coperțile se-nmoaie obosite,

focul arde durerea,

suferința,

rescrie-n file albe,

noi pagini nedospite.

Râul se odihnește,

îmi simte alinarea,

foaia așteaptă goală,

strânsă în flori de mac,

ochiul

deschide cufărul pitit pe hău

de lac.

Și iară scriu cu sufletul

pe taste,

îi scriu iubirii cum e

să fii iubită,

cuvintele-s solfegiu,

îmi cântă a iubire

în za pecetluită.

Silvia Urlih - 18.09.2015

Cum împaci un suflet rătăcit ? - Silvia Urlih

Scriu… Simt nevoia din nou să scriu. Vorbesc cu mine , îmi pun întrebări, îmi răspund. Nu e prima, nu e a doua, nu e a treia. Poate că va fi ultima oară ?! Îmi doresc să fie ultima dată când îi spun sufletului să nu mai fie trist.  Încerc din răsputeri să pătrund în adâncul ființei mele să văd ce se întâmplă cu ea . Îi ascult tăcerea , îi ascult freamătul și mi-e imposibil să mă regăsesc. De prea multe ori am fost  la pământ. Încerc din răsputeri să mă ridic, dar ceva parcă mă ține țintuită . Sunt,  o femeie puternică..... acum sunt iar jos, dar mâine mă voi ridica iar.  Mereu, mereu, aceeași gimnastică a sufletului. Până când ? Până la ultima licărire a lumânării.

Mâinile îmi tremură pe tastatură, înșirând  cuvinte aparent fără sens, cuvinte în spatele cărora se ascunde un amărât de suflet pentru care fericirea a devenit un ideal greu de atins. Fericirea a devenit acea luminiță de la capătul tunelului spre care alerg neîncetat dar la care parcă nu mai ajung. Voi ajunge vreodată s-o ating până la finalul trecerii mele pe pământ? Voi ajunge oare să-i simt căldura? Toată viața am jinduit după puțină înțelegere, după puțină alinare. Mi-am dorit să iubesc și să fiu iubită. Am fugit de singurătate… singurătate în doi.

Doamne, câte întrebări stau la poarta inimii mele. Mi-e frică …. Poate că atunci când o voi deschide totul se va repezi cu brutalitate peste mine. Dar aici nu așez nimic altceva decât propriile sentimente... pe mine însămi. Aceasta ce înseamnă?? Că mă urăsc? Poate că da. Dar sigur, sigur nu mă urăsc. Eu nu cunosc sentimentul ură. Dacă nu-i urăsc pe cei din jur, sigur nici pe mine nu mă urăsc.

Mi-e frică, deși știu că de ce ți-e frică nu scapi. Mi-e frică să nu mă împietresc și să nu mai cred în nimic. Poate pentru că tot ceea ce mă înconjoară m-a dezamăgit. Cât de ciudată e viața. Acum crezi în ceva cu toată ființa ta, iar în momentul următor cazi în gol și te lovești de pereții unui final inevitabil, cazi în prăpastia în care te-a împins tocmai credința și visele tale.        

Oare se merită să mai cred în ceva… sau în cineva? Din punctul meu de vedere, DA. Chiar dacă cei din jur m-au dezamăgit în nenumărate rânduri . Cât despre propria persoană…. acum  e iar străină de mine. Nici nu știu cine sunt cu adevărat. M-am săturat de jocul acesta al măștilor pe care le-am purtat în viață . Am obosit. Vreau să mă odihnesc,  dar nu găsesc nicăieri un colțișor de umbră în care să mă ascund…. Poate doar în mine. Aici însă, e mult prea întuneric .... e mult prea rece.

Cum împaci un suflet care plânge? Cum împaci un suflet rătăcit ? Ce-i spui unui om în ochii căruia se citește o disperare fără margini, o renunțare totală și o durere implacabilă, o durere de nesuportat care-i oprește respirația ? Ce-i spui unui om care vrea să iubească dar este nevoit să-și încuie iar și iar sentimentele în sine ?

Ii poți spune oare că totul va fi bine? Că lucrurile vor reveni la normal? Că va fi din nou iubit și că va iubi la rându-i și că de data asta încrederea nu-i va mai fi trădată?

Oare poți spune aceste lucruri uitându-te în ochii omului pierdut în renunțare? Oare poți spune lucrurile astea știind că acel suflet e însăși imaginea propriului vid ?

Cum poți alina un suflet pentru care și stropii de ploaie îmbrăcați în ceață par a fi morminte deschise?

Când întreg universul moare în tine, când simți că toate însingurările din lume ți se sparg în suflet și că toți îngerii decad în privirea ta, atunci îți pui abisul căpătâi și te îngropi în tine... și-ai vrea să plângi….să plângi. Te întrebi : lacrimile… lacrimile … merită oare cineva să ți le vadă ?Pot ele să-ți fie doar lac în care să te scalzi, în care să-ți lași gândurile triste ? Ai da și ultima stea de pe cer pentru o singură lacrimă în care să-ți pui toată neputința, tot amarul. Dar nu mai poți să plângi. Lacrimile stau acolo, în colțul ochiului și râd de tine. Și-abia atunci înțelegi cum cineva a putut fi om și nu mai este. Și abia atunci înțelegi că nu merită să-ți arunci  lacrimile dincolo de malul lacului tău.

Se spune că timpul vindecă orice rană , dar nu este adevărat .Sunt răni care nu pot fi închise niciodată…..ele sunt doar ascunse undeva, într-un colțișor al mintii. Se închid, dar se redeschid cu dureri sfâșietoare dacă ești lovit în același loc, exact acolo unde tu te străduiești să ți le cicatrizezi cu lealul uitării. Aceste răni ale sufletului pot fi vindecate doar de un medic de suflete. Voi știți vreunul ? Eu încă nu am găsit, deși caut de multă vreme.

Ne învârtim într-un cerc vicios , pentru că cel care a provocat suferința, va suferi la rândul său , iar și iar, până va recunoaște unde anume greșește, până va înțelege că doar iubind vindeci rana necicatrizată a persoanei lângă care trăiești . E trist când dăruiești totul și primești în schimb indiferență, singurătate, suferință, sau nimic.

Viața ne învață să fim zgârciți în sentimente, să răspundem cu aceeași monedă… la indiferență cu indiferență, la rece cu rece, la tăcere cu tăcere .  Pierderea însă nu este a celor ce dăruiesc necondiționat, ci a celui care nu știe ce aruncă la coș. Degeaba se străduiește apoi să refacă un suflet mototolit , aruncat cu indiferență la coș… nu mai poate fi aceeași coală netedă .

M-AI ÎNVIAT CA SĂ MĂ STINGI

Cu vocea susurând

mi-ai scos din inimă

venin,

m-ai înviat cu tine

când m-ai găsit

pe vânt,

eram frunză uscată ,

eram mormânt

sub crin,

m-ai strâns la piept

și mi-ai șoptit

că eu îți sunt descânt.

M-ai înviat cu viață

mi-ai curs ușor

prin vene,

luceafărul iubirii

tu

mi-ai aprins cu tine,

-          e prea târziu,

dar tu mi-ai spus că mai e vreme,

că flacăra iubirii,

iubirea

o menține.

M-ai înviat,

mi-ai strâns cenușa-n legământ ,

m-ai desenat femeie,

mi-ai spus :

-          Să nu mai plângi !

m-ai îmbrăcat în zâmbet,

dar azi

sunt iar mormânt,

căci tu m-ai înviat

ca iarăși

să mă stingi.

fragment din cartea „Biserica sufletului meu” - Silvia Urlih

MĂ IUBEȘTI, SUNTEM, TRĂIM - Silvia Urlih

Flori de mac

îmi pui sub pernă,

să visez

zidul cum cade,

flori de mac mă învelesc somnul

să îmi fie lin,

frunza ta

mi-alină visul,

tu,

mă-nvălui,

timpul scade,

ziua mi-o aduci în zori,

iar amurgul mi-l faci

vin.

Flori de mac

îmi pui sub geană,

geana

să nu lăcrimeze,

câmp de maci

îmi pui sub somn,

chipul tău

să mă aline,

brațul tău

îmi este cheie,

porțile să le-nrămeze,

trupul tău

îmi e stejar,

rădăcina lui,

e-n mine.

Flori de mac

îmi cresc pe sân,

roșul lor

mă arde-n pântec,

lan de maci îmi faci cunună,

în cunună

să-nflorim,

glasul tău,

baladă-mi cântă,

cântul tău

îmi e descântec,

jungla o lăsăm în urmă,

mă iubești,

suntem,

trăim.

 Silvia Urlih 14.09.2015