În palma gândului
mă legăn,
purtată-n vis
de visul serii,
mă plămădesc din
flori de tei,
fără păcat,
doar cu dorință,
mă-nchin în sacre
sanctuare,
mă-nchin la ușa
învierii,
mă-nalță sufletul
pe munte,
privesc spre
mine…
nu-s ființă.
Sunt
o plămad-a
gândului
ce a rămas la
poarta nopții,
sunt trup născut
din trup de lună,
sunt o plămadă a
visării,
m-am rupt din
pântec de lumină,
lumina lumii
și a sorții,
m-am zămislit
fiică a vieții,
copil desculț
pe valul mării.
Sunt
vinovatul fără
vină,
cu vina de a fi
femeie,
sunt zbor peste
ocean de suliți
ce și-au dorit
să mă rănească,
sunt foc, sau
rug, sau apă lină,
sunt flacără ce-n
jar scânteie,
sunt floare de nu
mă uita
ce în grădină
vrea să crească.
Silvia Urlih 13.06.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu