CĂRĂRILE VIEȚII - Silvia Urlih

Mi-e privirea coborâtă

spre cărările

din codri,

privește poteca-ngustă,

caută

pașii ce-au mers,

gându-mi bântuie pe drum,

se anină-n vârf de cedri,

scriu cu pana gândului,

pagini albe,

vers cu vers.

Verdele,

pieptu-mi apasă,

simt că aer nu respir,

codrii mă îmbracă-n frunză,

frunza

parcă mi-e izvor,

împletesc raze de soare,

pasul,

parcă mi-este fir,

fir cu fir adun în palme,

zile

ce mi-au fost covor.

Pe covorul ce-am călcat,

umbra vremii

îmi e far,

urma pașilor îmi este

viața

ce-am trăit o vreme,

am scris

urmă după urmă

și le-am adunat în car…

mi-e privirea coborâtă 

spre  rănirile

din palme.

Cărări…

multe cărări ne duc spre viață,

sau spre moarte,

viața,

așa cum este ea,

cu urcușuri și coborâșuri,

cu drumuri netede

sau cu multe,

foarte multe

labirinturi.

Silvia Urlih 27.08.2018