ANII CARE MI-AU FOST - Silvia Urlih

Timpul

îmi scormonește

prin cer de iris verde,

scrutează vraja nopții

înveșmântat în lună,

prin clipele tăcute

în ochiul meu

se pierde,

din lumânarea zilei

cu ani

să-mi fac cunună.

Îmi bate la fereastră,

secunda mi-o aprinde,

mă-ntreabă de-o primesc

sau

o gonesc din casă,

o clipă mă gândesc …

să-i dau ,

sau nu,

merinde…

s-o fac uitată-n prispă ,

sau

să mi-o fac mireasă.

Anii care mi-au fost,

se-așează

lângă mine,

mă-ntreabă în tăcere,

așteaptă să răspund,

dacă

îmi e ușor,

dacă

îmi este bine,

sau în găteji uscate

de mine mă ascund.

Mă uit în ochii lor

cu pleoapele  flămânde,

cu buzele-ncleștate

anii trecuți

mi-i leg…

poate

c-am fost plecată

cu roadele arzânde,

poate

că sunt în viață,

viață să culeg.

Silvia Urlih 14.06.2014

VISUL TĂCERII - Silvia Urlih

Ți-am împletit locaș

în

inima mea,

ușa-m deschis-o …

hai !

vino de mă prinde!

la geam am pus

perdea albă nea,

și te aștept…

copac

din vechi colinde.

Din cerul  meu

pătat

de albe stele,

ți-am așternut covoare de mătasă,

hai…

calcă…

pășește peste ele,

vino alături să-ți faci

o nouă casă.

Mirajul învierii

din tine

va renaște,

lumina ei

va scutura din soare

flori de mac,

cobza cântului nostru

lăstar verde

va crește…

aștept…

ascult visul tăcerii

și iar

tac.

Silvia Urlih 14.06.2014

VAL DE CUVINTE - Silvia Urlih

Pe-un aer văratec

ce arde-n

surdină,

iar ziua-i cu roua cursă pe gene,

strâng pleoapa cu leacuri

din verde lumină,

să-mi văd lumânarea

cum arde

prin vene.

Pe-un val de cuvinte culese

din buze,

strâng

vorbele albe ce-mi ferecă gura,

silabele-mi fierb

opace,

difuze,

să-mi umple

cu doruri nespuse

făptura.

Când vorbele mor

șerpuind

prin uitare

și valuri de gânduri

cuvinte strivesc,

ascult

cum se scurg nezise-n izvoare,

torente de vorbe

ce-n mine

vuiesc.

Silvia Urlih 14.06.2014

PĂȘESC PRINTRE SORȚI - Silvia Urlih

Alerg peste noapte

prin snopuri de vise,

gonesc nălucă

pe cărări

și ascult,

ascult răsăritul

din memorii nescrise,

ce-mi spune în șoaptă

să răsar din tumult.

Vântul

îmi spulberă sufletu-n ceruri,

codrii foșnesc

peste zâmbetu-mi fad,

îngeri-mi cântă

de dor

printre doruri,

de ei să mă țin

când din ceruri mai cad.

Alerg printre nopți

aninată

de zile,

lumina stelară mă poartă spre porți,

pășesc peste cer

cu gânduri fragile,

pășesc

peste nopți,

pășesc

printre sorți.

Sunt gând

presărat de nori

peste vis,
sunt dorul iubirii adus dintre zori,

sunt cheia din suflet

sunt văzul aprins ,

sunt pasul

ce duce spre albul

din sori.

Silvia Urlih 14.06.2014

CUVINTE NESPUSE- Silvia Urlih

Mi-e sete…

buzele-mi ard cuvintele nespuse,

mă doare gândul de timp împădurit

mă arde dorul de vremile nescrise

simt că mă strânge timpul nedormit

Mi-e foame…

gura îmi cere să mă înfrupt din clipă

să-mi satur trupul de vreme obosit

să mă hrănesc cu gustul gutuii de pe prispă

să-mi odihnesc privirea pe chipul meu ciobit

Mi-e frig…

trupul îmi cere să îmi astâmpăr setea

să-mi satur ochii de primăveri neninse

să mă-nvelesc cu cerul, să pun pe el pecetea

să-nflăcărez cuvântul din vorbele nestinse.

Silvia Urlih 14.06.2014

ȘI ICOANELE PLÂNG - Silvia Urlih

Ieri,

am mângâiat cu gândul

o icoană…

mi-a lăcrimat în palme ,

obosită,

mi-a luat sufletu-n brațe,

mi la făcut

coroană,

să-mi țină cald

să-mi oblojească haina

peticită.

Icoana

mi-a zâmbit sfios

printre suspine

și mi-a șoptit

să nu-mi mai fie frică,

mi-a spus

că-n lume poate va fi

bine

și mi-a mai spus

că Domnul

din nouri se ridică.

Ieri,

icoana m-a udat cu smirnă

și cu mir,

mi-a aninat de suflet

un colind,

mi-a dat lacrima-i sfântă

să-mi fie

elixir,

mi-a pus în pumni

lumina

cu gându-mi

s-o aprind.

Ieri,

am mângâiat cu gândul

o icoană,

am mângâiat-o

și-am jurat în ea să m-adâncesc,

i-am acceptat privirea

și a ei coroană,

și mi-am promis

că voi fi Om

și omul

să-l iubesc.

Silvia Urlih 29.12.2013

M-AȘ NAȘTE IAR - Silvia Urlih

M-aș naște iar

cu cerul

în priviri,

lumină-aș vrea să fiu

printre liane,

iubirea să mă legene-n tomniri,

și nu m-aș strânge

cu lacrime-n arcane.

M-aș naște fiica focului

din vis,

mi-aș lua pe umeri muntele

să-l car,

aș scrie viața

așa

cum nu am scris,

și dulce mi-ar părea

ce-a fost amar.

M-aș naște râu

să urc

spre nemurire,

aș vrea

să stau cu vântul

la taifas,

aș vrea

cu noaptea să răsar

în amurgire,

să strig spre viață,

că viața

mi-a fost glas.

Silvia Urlih 02.11.2013

AI TRĂIT…DAR AI ȘTIUT ?! Silvia Urlih

Vâslește obosit

un tren cu multe sorți,

vâslește printre ani

cu vieți

abandonate,

trece pe lângă mine

printre copacii morți,

pe lângă râuri albe

cu mări

 învolburate.

Vâslește trenul

greu

cu suflete dospite,

oprește abătut

din când în când

în gară,

stă un minut

absoarbe

gânduri obosite

și le sădește soare celor rămași

afară .

Ani gârboviți aleargă,

se-ntrec

cu mine-n grabă…

ieri a oprit o clipă

și

m-am urcat în tren…

am luat cu mine-alături

câte un om de treabă…

dar m-a uitat în gară

fără de oxigen.

Stau liniștită-acum

în gara-aproape goală

mă uit cu drag în urmă

pe scaunul ce-am stat,

revăd copilul vesel

și

am o bănuială

că până-acum

divinul

în glumă m-a-ncercat.

Privesc cu drag în urmă

la viața

ce s-a dus…

spun clipelor să stea

să fac ce n-am făcut,

să scriu pe fila albă

ce încă

nu am spus…

dar

anii mă-ntreabă-n taină:

 tu

ai trăit…

dar ai știut ?

Silvia Urlih 02.11.2013

MI-AȘ PUNE STRIGĂTU-N SCRISOARE - Silvia Urlih

Dac-aș putea,

mi-aș pune strigătu-n scrisoare

și l-aș trimite

peste munți și văi,

ți-aș spune

că sufletul mă arde

și mă doare

și că mi-e greu

și că mi-e dor de tine

și de-ai tăi.

Dac-aș putea,

mi-aș strânge lacrima-n maramă

și ți-aș trimite-o

ca pe-un fulg de nea,

aș vrea s-auzi

cum dorul meu te cheamă,

și aș mai vrea să știi

că depărtarea-i grea.

Dac-aș putea,

mi-aș adormi ursita ce mi-e stâncă,

aș adormi-o …

să nu mai simtă durerea

și-al meu gând,

aș îmbrăca-o în veștmânt de sfântă

și aș trimite-o să-ți fie scut

și aer

și pământ.

-mama

Silvia Urlih02.11.2013

LA RĂSCRUCE DE DRUM - Silvia Urlih

O umbră-ndoliată

stă la răscruci,

pe scrum,

așteaptă nesătulă să vadă

focul viu,

a obosit să spere

nu vede

nici un drum,

se simte părăsită în oaza

din pustiu.

O umbră-ngândurată

zărește-o licărire,

își ia trecutu-n brațe și-l leagănă

la piept,

se uită către mine și-a mea

nedumerire,

îmi dă o sărutare și-mi spune

să aștept.

Mă ia apoi în brațe mă duce

spre altar,

mi-arată o lumină,

lumină neatinsă,

îmi dă din necuprins un ciob

de chihlimbar,

să-mi fie călăuză pe-aleea

de zori ninsă.

O umbră nedormită

stă

la răscruci de drum,

așteaptă din nespus semnul divin

să-i spună,

că rădăcina sorți-i va fi floare

pe ram,

că răsăritul vieții în pumni

iar

și-l adună.

Silvia Urlih 02.11.2013