ZIDITĂ-N NEZIDIRE - Silvia Urlih

Și azi

m-așteaptă templul aflat

în nemișcare,

și mâine

piatra lui va-nțeleni pământul,

și peste ani urniți,

va fi

tot alinare,

căci sufletu-i ușor

și defileu

mi-e gândul.

Privirea-mi împietrită de-atâtea vise

moarte,

precum

două mărgele tivite

pe o rază,

revăd

ca-ntr-o poveste iubirile

deșarte,

ce se-mpreună-n zori

ca ziua

în amiază.

Privirea-mi violetă se-ndreaptă

spre soroc,

cu tălpi rănite-n oase

pășesc

ca un martir,

mă văd în templul meu,

mă-mbrac

în busuioc,

și-mi dăruiesc un zid,

zidită

să respir.

Și

voi rămâne-așa,

zidită-n nezidire,

și ceas de ceas

și zi de zi,

voi inspira credință,

cu pietrele din templu

mă voi zidi-n menire,

mă voi spăla cu smirnă,

să fiu din nou…

ființă.

Silvia Urlih 07.10.2014

MI-E TEAMĂ DE MINE - Silvia Urlih

Ai bătut cu putere

în poarta

sufletului meu

obosit,

nu ți-a fost teamă

de gându-mi

obtuz,

te-am poftit în curte,

o cafea ți-am servit

și-am privit

către tine…

să te refuz ?!

Mi-ai propus

la masa sufletului meu

să te așez…

cu priviri fără vlagă te-am rugat

să mai stai,

mi-era foame

de viață,

vroiam

să nu mai visez,

nu vroiam

o bucată din ea

să mai tai .

Ai sunat insistent

la ușa sufletului meu

vlăguit,

te-am privit pe vizor ,

mi-a fost

teamă de tine,

mi-ai trimis o depeșă,

am citit

și-am gândit…

nu de tine mi-e teamă…

ci

mi-e teamă

de mine.

Silvia Urlih 06.10.2014

DACĂ NU EU… CINE ?! - Silvia Urlih

Din sufletu-mi respiră fluvii

de cuvinte,

din inima-mi vioaie

cresc florile

în salbe,

din asfințitul toamnei

se-mbracă-n rugăminte,

rugi

ce-am adunat de veacuri

în silabe.

Din sufletu-mi flămând de nevorbite

spuse,

mi s-au desțelenit vocale

și consoane,

le-adun din netrăire,

le fac

cât mai supuse,

și mi le pun pe suflet,

le încrustez

icoane.

Strâng vorbele-n mănunchi,

mănunchiul

îl fac vis,

cu visul mă-nfășor

să pot zbura

cu mine,

scriu fără încetare,

scriu ce mai am de zis,

scriu ce n-am spus odată,

căci,

dacă nu eu… cine ?!

Silvia Urlih 06.10.2014

NU SUNT PUSTIU - Silvia Urlih

Ai vrut

să-mi intri-n suflet ca simplu

musafir,

ai vrut

să-ți pun covor

și

aripi sub picioare,

poate-ai crezut că viața

mi-e doar

un cimitir,

unde cripta-i deschisă

ziua-n amiaza mare.

Știi…

paharele cu vin încă mai sunt

pe masă,

unul al meu,

unul al tău

și

cosmosul din jur,

când mi-ai sunat la ușă

și te-am poftit

în casă,

nu ai știut că sufletul mi-era închis

și pur.

Tu,

ușa ai deschis-o,

dar sufletu-i safir,

nu-l va străpunge nimeni,

poate…

alt suflet viu,

știi...

cheia ai avut-o

ca

simplu musafir…

nu ai putut să simți

că eu

nu sunt pustiu.

Silvia Urlih 05.10.2014

NUFERII NOȘTRI ARD - Silvia Urlih

Nuferii noștri

ard

să stingă depărtarea,

din lacul fără țărm,

s-aprind iubiri

celeste,

din râpe

și din vaduri

crește pe cumpeni

marea,

din povârnișul sorții limanul

dă de veste.

Pământul fără scoarță

întinerește-n

lan,

hotarul fără țintă

e

încă-n dimineață,

negociezi cu viața,

dar

nu vrea nici un ban,

căci

asfințitul mării se scurge,

se dezgheață.

Nuferii noștri

ard

s-aprindă lumânarea,

lacul din ochii mei

te strigă de pe mal,

poate

le-auzi chemarea,

poate

le vezi plecarea,

poate ne vom petrece

s-avem un nou

final.

Silvia Urlih 05.10.2014

ASCULTĂ-ȚI ÎNCHINAREA - Silvia Urlih

Din cenușă te ridici,

împroșcat

de mâlul negru,

dintre pietre iar te scoli

împietrit

și suferind,

din cununi

îți faci cunună

și îți spui :

„ eu sunt integru”,

dintre văi alunecoase te strecori

un pic murind.

Din acoperiș de stele

găurit

de ploi acide,

îți faci casă

peste casă

și visezi că…

iar trăiești,

dintre dealurile nopții fugi

spre mesele cu blide

și visezi că ești sătul,

că ești viu,

că-ntinerești.

Din covorul grânelor

îți croiești

o haină nouă,

te mândrești că ești pe culme,

uiți

că moartea e aproape,

dintre stâncile abrupte

rupi

o groap-o rupi în două,

și gândești

că ești pe valuri,

însă nu sunt decât… trape.

Când ajungi pe culmea vieții

te trezești

că n-ai nimic,

cu trecutul nu te-mpaci,

zici

că viața ți-a fost gâde,

nu te vezi lângă ciulini,

nu te vezi cât ești

de mic,

nu vezi soarele pe cer,

nu mai vezi

că totu-ți râde.

Prinde-te de butonieră,

ține-te de-ncuietoare,

lasă nasturii să-ți pice,

dacă

nu vezi lumânarea,

uită-te la zorii zilei

ce-s aproape

înserare,

scânteiază în scânteie

și

ascultă-ți

închinarea.

Silvia Urlih 04.10.2014

PASĂREA PHOENIX NU ȘTIE CE-I DUREREA” - Silvia Urlih

În mine

paserile își fac cuib

din clipe,

le strânge,

le adună,

le face-apoi mănunchi,

își cresc cu grijă puii,

le rânduiește-aripe,

și îi învață zborul ,

nu

mersul în genunchi.

Cu

paserile mele m-am învățat

să fiu,

cu ele împreună am învățat

trăirea,

cu ele-am înțeles

să cred

că nu-i târziu,

să fim surori

în cuib

cu nemurirea.

Cu

paserile mele am învățat

ce-i zborul,

când

am căzut din mine,

mi-au alinat căderea,

mi-au pus sub tălpi ștergar ,

să nu știu

ce e dorul,

mi-au spus :

„pasărea phoenix, nu știe ce-i durerea”.

Silvia Urlih - 4.10.2014

SE-ADUNĂ COPACII - Silvia Urlih

Se-adună copacii

să bea din secundă,

prin ploaia din frunză

își cată umbrelă,

sub banca din parc ar vrea

să se-ascundă,

să nu simtă ploaia ,

ce-i udă…

rebelă.

Cu

ramuri uscate se strâng

de pe drum,

din

frunzele ude și-ar face

cuptor,

și-ar pune la copt cenușa

din fum,

pe aripi s-ar duce

în zbor de cocor.

Copacii

se strâng

de pe culmi adumbrite,

se-ntorc iar acasă-n livada

din zori,

aruncă cu soare-n gutui

pârguite,

să nască-n sămânța stropită

de nori.

Se-adună copacii,

inspiră din toamnă,

în mijlocul lor mă invită în taină,

mă-mping de la spate

și

iar mă îndeamnă,

din ramura lor

să îmi fac 

altă haină.

Silvia Urlih 03.10.2014

CATEDRALA TOAMNEI - Silvia Urlih

Albastrul verii-n pârg

ne cântă-n

nemurire,

albul din verde iris

ne face pat

din seară,

săpăm

cu ochii minții,

scurmăm după ieșire,

să ne aducă-n stâncă

lumina

de afară.

Luna ne lumină,

ne vede-n trup

stâncos,

întinde raza-i lungă

și

ne oferă șesul,

de teamă să nu crească pe el

norul umbros,

ne

împietrim pilaștri

să degustăm

apusul.

Ne îmbrăcăm în frunze

croite

din zenit,

ne încălțăm în grabă

cu verdele lianei,

pornim

din nou pe drumul

pe care-am

pribegit,

s-ajungem în genunchi

în

catedrala toamnei .

Silvia Urlih 01.10.2014