Albastrul
verii-n pârg
ne cântă-n
nemurire,
albul din verde
iris
ne face pat
din seară,
săpăm
cu ochii minții,
scurmăm după
ieșire,
să ne
aducă-n stâncă
lumina
de afară.
Luna ne
lumină,
ne vede-n
trup
stâncos,
întinde raza-i
lungă
și
ne oferă șesul,
de teamă să
nu crească pe el
norul umbros,
ne
împietrim pilaștri
să degustăm
apusul.
Ne îmbrăcăm
în frunze
croite
din zenit,
ne încălțăm
în grabă
cu verdele lianei,
pornim
din nou pe
drumul
pe care-am
pribegit,
s-ajungem în
genunchi
în
catedrala
toamnei .
Silvia Urlih 01.10.2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu