Și azi
m-așteaptă templul aflat
în nemișcare,
și mâine
piatra lui va-nțeleni pământul,
și peste ani urniți,
va fi
tot alinare,
căci sufletu-i ușor
și defileu
mi-e gândul.
Privirea-mi împietrită de-atâtea vise
moarte,
precum
două mărgele tivite
pe o rază,
revăd
ca-ntr-o poveste iubirile
deșarte,
ce se-mpreună-n zori
ca ziua
în amiază.
Privirea-mi violetă se-ndreaptă
spre soroc,
cu tălpi rănite-n oase
pășesc
ca un martir,
mă văd în templul meu,
mă-mbrac
în busuioc,
și-mi dăruiesc un zid,
zidită
să respir.
Și
voi rămâne-așa,
zidită-n nezidire,
și ceas de ceas
și zi de zi,
voi inspira credință,
cu pietrele din templu
mă voi zidi-n menire,
mă voi spăla cu smirnă,
să fiu din nou…
ființă.
Silvia Urlih 07.10.2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu