ASCULTĂ-ȚI ÎNCHINAREA - Silvia Urlih

Din cenușă te ridici,

împroșcat

de mâlul negru,

dintre pietre iar te scoli

împietrit

și suferind,

din cununi

îți faci cunună

și îți spui :

„ eu sunt integru”,

dintre văi alunecoase te strecori

un pic murind.

Din acoperiș de stele

găurit

de ploi acide,

îți faci casă

peste casă

și visezi că…

iar trăiești,

dintre dealurile nopții fugi

spre mesele cu blide

și visezi că ești sătul,

că ești viu,

că-ntinerești.

Din covorul grânelor

îți croiești

o haină nouă,

te mândrești că ești pe culme,

uiți

că moartea e aproape,

dintre stâncile abrupte

rupi

o groap-o rupi în două,

și gândești

că ești pe valuri,

însă nu sunt decât… trape.

Când ajungi pe culmea vieții

te trezești

că n-ai nimic,

cu trecutul nu te-mpaci,

zici

că viața ți-a fost gâde,

nu te vezi lângă ciulini,

nu te vezi cât ești

de mic,

nu vezi soarele pe cer,

nu mai vezi

că totu-ți râde.

Prinde-te de butonieră,

ține-te de-ncuietoare,

lasă nasturii să-ți pice,

dacă

nu vezi lumânarea,

uită-te la zorii zilei

ce-s aproape

înserare,

scânteiază în scânteie

și

ascultă-ți

închinarea.

Silvia Urlih 04.10.2014