VISEAZĂ DORUL - Silvia Urlih

Visează dorul meu prin mine,

să nu-și mai fie dor

ce arde,

ar vrea

să-și fie-n împlinire,

să nu-și mai fie dor de dor,

visează să își fie-avevea,

să nu-și mai fie cer

ce cade,

ar vrea să-și fie-n adiere

un dor

ce-l stinge un izvor.

Visează dorul meu din mine,

să poată zborul

să-și cuprindă,

să-și știe-n zbor

pașii mergând

spre feeria dintre lumi,

ar vrea

să răscolească lumea,

nimeni din urmă să nu-l prindă,

visează dorul meu din suflet

să zboare

peste zări și culmi.

Visează dorul meu de veacuri

să-și afle dorul

împlinit,

ar vrea

să-și recunoască pașii

ce l-au condus

spre astă lume,

visează dorul meu să știe

de ce

își este infinit,

de ce

a renăscut din veacuri,

de ce

un nume a primit.

Silvia Urlih 09.09.2018

VISEAZĂ TOAMNA MEA - Silvia Urlih

Visează toamna mea

să-și fie primăvară,

că fructul pârguit

se va forma iar

mugur,

visează toamna mea

că-n zi,

nu-și va fi seară,

visează toamna-n vis

că vinu-i va fi

strugur.

Visează că în vis

e iară mic copil,

că-n noaptea vieții sale

e iară

dimineață,

visează că tăcerea

îi spune-n gând subtil,

că

ce-a trăit o vreme

e viață,

chiar e viață.

Visează toamna mea

să-și fie iar

copilă,

să retrăiască-n vară ce ieri

i-a fost poveste,

povestea i-a fost dramă,

dar,

nu îi este milă,

toamna ce și-o trăiește,

îi spune

că își este.

Silvia Urlih 09.09.2018

N-AȚI ÎNȚELES - Silvia Urlih

Voi,

m-ați făcut din om,

petală,

n-ați înțeles că sunt

floare de mac,

m-ați folosit,

m-ați aruncat apoi afară,

și am tăcut,

dar astăzi,

nu mai tac.

Credeați

că sunteți pomi înfloritori,

dar

crengile vă dor,

nici frunze nu aveți,

copacii care-ați fost,

s-au ofilit în zori,

iar sufletul

vi l-ați zidit

între pereți.

Credeați

că sunteți tineri

tot mereu,

credeați că iarna

n-o să vă găsească,

dar,

v-a găsit cu burțile-atârnate,

vă e greu,

iar primăvara-n voi

n-o să mai înflorească.

V-ascundeți anii, dar anii nu vă iartă,

v-ați tot mințit că sunteți încă tineri,

azi, bătrânețile vă bat ușor în poartă,

ieri, a fost luni, astăzi e iară vineri.

Voi,

m-ați lovit cu sulițe și stânci,

eu,

floarea mea de mac

mi-am apărat,

rănirile mai dor,

încă îmi sunt adânci,

eu v-am iertat,

căci drumul,

cu maci l-am presărat.

Silvia Urlih 09.09.2018

ADÂNCUL ADÂNCULUI MEU - Silvia Urlih

Sunt atâtea seri albastre

ce mă-nveșmântă în albastru,

sunt atâtea seri

în care mă brodez

dantelă-nrourată,

sunt atâtea seri tăcute

ce mă-nvelesc

în depărtat ecou,

sunt atâtea seri

când mă aud din glas de pământ

nepământean.

Răsună în mine

vocea stinsă a trupului

oboist de atâta alergare și așteptare,
prinde a-mi crește fir de rădăcina

în talpă,

crește în mine glasul pământul

ce m-a unit pe mine de mine…

îl aud,

îl simt

și simt

că în curând voi ajunge …pământ.

Sunt atâtea seri

în care vântul mă îmbrobodește

cu marama lui
și mă sărută în fugă

pe buzele-mi arse de dor,

sunt atâtea seri

în care dorul

mă leagă de pomul uitării,
dar pleacă

și-mi lasă dorul lui

de-ai fi mireasă.

Sunt atătea seri

în care marea

mă strânge în scoică praf din drum,

mă face val,

mă face spumă

mă îmbracă în sirenă,

mă pune perlă uitată pe nisip

şi mă cununa

cu adâncul

din adâncul

adâncului meu.

Ce bine mi-e

în palmele obosite de atâta alergare

prin timp

Silvia Urlih 06.09.2018

NE UNEA DUREREA - Silvia Urlih

Iubite,

mai știi când ne plimbam

pe-aleia de sub soare

și-mi dăruiai pădurea

pentru-a mă lecui,

mai știi când îmi spuneai

că dragostea

nu moare

și că în veșnicie

noi doi

vom dăinui ?

Iubite,

mai știi când îmi puneai

sub tălpi

cerul cu stele

și când în dans frenetic

cu râuri ne-ntreceam,

mai știi că patul nostru

era din albăstrele

și mă-nveleai cu tine,

știi

că-mi erai balsam ?

Iubite,

mai știi când îmi ștergeai

lacrimi

cu sărutări,

când mă-mbrăcai în frunze

ce-mi încălzeau tăcerea,

mai știi când eu eram

cu tine-n depărtări,

iar tu-mi erai aproape,

căci ne unea…

durerea.

Silvia Urlih 06.09.2018

GLASUL SUFLETULUI - Silvia Urlih

Îmi șoptește frunza-n gând,

de gânduri

să mă feresc,

susură a tunătură șoapta ei,

dar…

n-o aud,

parcă dorm,

iar glasul frunzei,

mi-este cântec îngeresc,

mă adoarme,

mă trezește,

susurul îmi e prea crud.

Îmi șoptește frunza-n șoaptă

c-am dormit

și mi-e de-ajuns,

c-o eternitate-ntreagă

mi-am fost

suflet călător,

că e vremea să-mi găsesc

rostul

cel de nepătruns,

că mi-ajunge cât am plâns,

de-am făcut din plâns

izvor.

Frunza ce-mi șoptește-n gând,

e o frunză ce-am presat-o,

am presat-o când eram

un copil

fără de soartă,

am uitat-o în ierbar,

n-am hrănit-o,

n-am udat-o,

a rămas tăcută-n suflet…

încă-i vie,

nu e moartă !

Frunza ce-mi șoptește-n gând,

îmi sunt eu,

mi-e glasul sufletului.

De multe ori, nu l-am ascultat și… am greșit.

Silvia Urlih - 02.09.2018

MAI AI RĂBDARE - Silvia Urlih

Toate păsările lumii

ciripesc

în gândul meu,

îmi pictează irisul

în cântatul lor divin,

zboară din privirea mea

și pleacă

spre depărtări,

depărtări cu nori și raze…

eu le-aștept,

ele nu vin.

Păsări fără de aripe

zboară-n gândul meu flămând,

sete mi-e de-a mea câmpie,

foame mi-e

de-ngemănare,

sete,

foame,

renăscare,

toate mi se-adună-n gând,

îmi cântă Pasărea Spin și-mi spune:

„ mai ai răbdare”

Vii

care-au murit de mult,

umblă ca strigoi în noapte,

morți

ce și-au găsit găsirea

își privesc colțul de rai,

îngeri setea mi-o adapă,

foame mi-e de a lor șoapte,

paserile zboară-n cerc,

gându-mi spune:

„doar erai”  

Silvia Urlih 31.08.2018

ANII MI-I TOT AMÂN - Silvia Urlih

Mai lasă-mă puțin

să-ți simt

suflarea caldă,

mai lasă-mă o clipă,

nu mă trezi din vis,

simt

cum  în dimineață

iubirea ta mă scaldă

și cum sub palma ta,

plutesc

în paradis.

Mai lasă-mă puțin

să dorm

sub fag bătrân,

mai lasă-mă să simt

cum

verdele mă-mbracă,

în zorii dimineții,

anii mi-i tot amân,

i-arunc în depărtare,

să nu se mai întoarcă.

Mai lasă-mă puțin

să-ți simt

iubirea sacră,

nu-mi arunca-n trezire

somnul

ce-l vreau demult,

mi-e somn în alinare,

viața,

mi-a fost prea acră,

acreala-am îndulcit-o

cu raza

din tumult.

Silvia Urlih 29.08.2018

CĂRĂRILE VIEȚII - Silvia Urlih

Mi-e privirea coborâtă

spre cărările

din codri,

privește poteca-ngustă,

caută

pașii ce-au mers,

gându-mi bântuie pe drum,

se anină-n vârf de cedri,

scriu cu pana gândului,

pagini albe,

vers cu vers.

Verdele,

pieptu-mi apasă,

simt că aer nu respir,

codrii mă îmbracă-n frunză,

frunza

parcă mi-e izvor,

împletesc raze de soare,

pasul,

parcă mi-este fir,

fir cu fir adun în palme,

zile

ce mi-au fost covor.

Pe covorul ce-am călcat,

umbra vremii

îmi e far,

urma pașilor îmi este

viața

ce-am trăit o vreme,

am scris

urmă după urmă

și le-am adunat în car…

mi-e privirea coborâtă 

spre  rănirile

din palme.

Cărări…

multe cărări ne duc spre viață,

sau spre moarte,

viața,

așa cum este ea,

cu urcușuri și coborâșuri,

cu drumuri netede

sau cu multe,

foarte multe

labirinturi.

Silvia Urlih 27.08.2018