ADÂNCUL ADÂNCULUI MEU - Silvia Urlih

Sunt atâtea seri albastre

ce mă-nveșmântă în albastru,

sunt atâtea seri

în care mă brodez

dantelă-nrourată,

sunt atâtea seri tăcute

ce mă-nvelesc

în depărtat ecou,

sunt atâtea seri

când mă aud din glas de pământ

nepământean.

Răsună în mine

vocea stinsă a trupului

oboist de atâta alergare și așteptare,
prinde a-mi crește fir de rădăcina

în talpă,

crește în mine glasul pământul

ce m-a unit pe mine de mine…

îl aud,

îl simt

și simt

că în curând voi ajunge …pământ.

Sunt atâtea seri

în care vântul mă îmbrobodește

cu marama lui
și mă sărută în fugă

pe buzele-mi arse de dor,

sunt atâtea seri

în care dorul

mă leagă de pomul uitării,
dar pleacă

și-mi lasă dorul lui

de-ai fi mireasă.

Sunt atătea seri

în care marea

mă strânge în scoică praf din drum,

mă face val,

mă face spumă

mă îmbracă în sirenă,

mă pune perlă uitată pe nisip

şi mă cununa

cu adâncul

din adâncul

adâncului meu.

Ce bine mi-e

în palmele obosite de atâta alergare

prin timp

Silvia Urlih 06.09.2018