GLASUL SUFLETULUI - Silvia Urlih

Îmi șoptește frunza-n gând,

de gânduri

să mă feresc,

susură a tunătură șoapta ei,

dar…

n-o aud,

parcă dorm,

iar glasul frunzei,

mi-este cântec îngeresc,

mă adoarme,

mă trezește,

susurul îmi e prea crud.

Îmi șoptește frunza-n șoaptă

c-am dormit

și mi-e de-ajuns,

c-o eternitate-ntreagă

mi-am fost

suflet călător,

că e vremea să-mi găsesc

rostul

cel de nepătruns,

că mi-ajunge cât am plâns,

de-am făcut din plâns

izvor.

Frunza ce-mi șoptește-n gând,

e o frunză ce-am presat-o,

am presat-o când eram

un copil

fără de soartă,

am uitat-o în ierbar,

n-am hrănit-o,

n-am udat-o,

a rămas tăcută-n suflet…

încă-i vie,

nu e moartă !

Frunza ce-mi șoptește-n gând,

îmi sunt eu,

mi-e glasul sufletului.

De multe ori, nu l-am ascultat și… am greșit.

Silvia Urlih - 02.09.2018