MĂ STRIGĂ FRUNZA - Silvia Urlih

Un strigăt de frunză

desprinsă

din toamnă,

mă cheamă-n pădurea din iana-nflorită,

cu brațe-nsorite

spre mine

mă-ndeamnă

să–alerg spre lumina

în mine pitită.

Nebunele nopți

din stepa-nsetată,

petale de zile-mi întind

sub

picioare,

vor să-mi deschidă

în ziua-nstelată ,

stropi de izvor ,

oază să-mi fie în neuitare.

Frunza mă strigă,

mă cheamă

spre iarnă,

eu o gonesc în nopți călătoare,

îmi place aici,

îmi place în anii

din toamnă,

dar vreau,

vreau să mă-ntorc

în vara mea

cu mult soare.

 Silvia Urlih 08.06.2013

MI-S GÂND PE VÂNT- Silvia Urlih

Mi-s gândul vântului,

mi-s eu

îngămădită-n gând,

mi-e sufletul o cheie

din cartea nesemnată,

am rătăcit-o-n valuri albe de pământ,

o caut…

o voi afla când voi sfârși

cu a mea soartă.

Mi-s aer,

mi-s aerul din care mă hrănesc,

l-am așezat

pe tava-n carea-m pus

și cheia,

m-am așezat la masă cu aerul

și povestesc,

îi spun,

îmi spun că dincolo de vânt,

de mine,

e scânteia.

Mi-s gânt pe vânt,

mi-s aer ,

mi-s pământ,

mi-s suflet încrustat pe cer,

mi-s ploaie,

îmi sunt cuvânt,

cuvânt din duhul sfânt,

îmi sunt în rădăcină,

trestia ce crește

din noroaie.

Silvia Urlih 07.06.2017

M-AI ÎNVIAT CA SĂ MĂ STINGI - Silvia Urlih

Cu vocea susurând

mi-ai scos din inimă

venin,

m-ai înviat cu tine

când m-ai găsit

pe vânt,

eram frunză uscată ,

 eram mormânt

 sub crin,

m-ai strâns la piept

și mi-ai șoptit

că eu îți sunt descânt.

M-ai înviat cu viață

mi-ai curs ușor

prin vene,

luceafărul iubirii

tu

mi-ai aprins cu tine,

- e prea târziu...

dar tu mi-ai spus că mai e vreme,

că flacăra iubirii,

iubirea

o menține.

M-ai înviat,

mi-ai strâns cenușa-n legământ ,

m-ai desenat femeie,

mi-ai spus :

- Să nu mai plângi !

m-ai îmbrăcat în zâmbet,

dar 
azi

sunt iar mormânt,

căci tu m-ai înviat

ca iarăși

să mă stingi.  

Silvia Urlih 06.06.2013

CINEVA - Silvia Urlih

Cineva

și nu știu cine,

croșetează cu secunde,

sacul cu-amintiri

neșterse

mi-l cosește de ciulini,

norii negri mi-i tot ia din desagă

și-i ascunde

într-un loc numit  

acasă,

unde 

nopțile sunt crini.

Cineva

și nu știu cine,

cerne soare,

cerne ploi,

cerne spicul ros de vremuri,

cerne păsări

și izvoare,

ne gătește cu beteală,

ne golește… suntem goi,

ne îmbracă în dorințe,

viața Lui

ni-i la picioare .

Cineva

și nu știu cine,

m-a văzut fără de zbor,

mi-a-ncrustat pe umeri

viață,

sânge

n-a curs nici un pic,

peste suflet mi-a pus trup,

mi-a mai pus și-un strop de

dor,

m-a stropit cu apa vie,

din pământ

să fiu iar

spic .

Silvia Urlih  05.06.2013

SĂ POT SĂ FIU COPAC ! Silvia Urlih

De sub sprânceana timpului ce-a fost,

privesc spre mine

doi ochi

curtenitori,

unul mă-ntreabă

de fost-a fără rost,

cuvintele ce le-a citit ,

cu mine-adeseori.

Unul e-albastru,

e viu,

e rupt din necuprins,

stă în genunchi

și-așteaptă să vadă

unde merg,

mă vede cum mă-mping

din focul

de nestins,

îmi răcorește trupul

când lacrima

mi-o șterg.

Unul e negru,

e mort,

mă-mpinge spre păcat,

mă trage-n labirinturi

să uit

de Dumnezeu,

mă-mbălsămează-n negru,

să uit ce-am învățat,

mă-ndeamnă ne-ncetat

să uit

că eu,

sunt eu.

Dar eu…

eu îi privesc

de sub sprînceana timpului,

m-agăț de rădăcină

și-ncerc să nu mai tac,

îngenunchez în taină,

rog

geana visului,

să mă unească-n ramuri,

să pot să fiu

copac.

Silvia Bya Urlih 04.06.2013

MI-AI TIVIT CU VISE ,VISELE UCISE - Silvia Urlih

Cresc flori albastre

din luna

de sub deal,

sau poate luna

crește

din floarea de cais,

sau cerul se-odihnește-n oceanul

de opal,

sau poate amândouă

se contopesc

în vis.

E-atâta pace

și liniște

iar cerul răde-a neuitare,

e-atâta alb

iar norul ninge cu mușcate

peste noi,

uniți

de o petală,

legați de-ntinsa zare,

ne împletim

sub pătura

destinului în doi.   

Pe norul stâng

mi-ai aranjat

un tron de-mpărăteasă,

m-ai încălțat cu stele,

mi-ai pus în păr

narcise,

mi-ai pus

pe tava vieții

sufletu-ți mătasă

și mi-ai tivit cu vise ,

visele ucise.

Silvia Urlih 03.06.2013

NOU RĂSĂRIT - Silvia Urlih

Ochii palmelor mele,

crescuți

din câmpie,

îți desenează trupul

cu trupu-mi răscolit,

te scriu pe cer cu soare,

te sorb

cu frenezie,

să îmi rămâi pictat

pe sânul necosit.

Pleoapa buzelor mele,

scântei-n asfințit,

ți-acoperă tot trupul

se plimbă-n necernit,

te ning,

te plouă,

te șterg cu mir sfințit,

te cheamă lângă ele ,

să fim nou răsărit.

Cu părul meu

ca spicul

te învelesc în șoapte,

mirosul cărnii mele

te-mbată

în absint,

încătușați de lună,

uniți de dalba noapte,

uităm

că răsăritul

ne cheamă-n răsărit.

Silvia Urlih 02.06.2013

MI-AM ADUS PĂDUREA-N CASĂ - Silvia Urlih

Mi-am adus pădurea-n casă…

am chemat-o

și-a venit,

mi-a adus cu ea verdeața,

mlădierea dimineții,

a venit să îmi dezmiedre

trupul veșted,

obosit,

să îmi dea din haina ei

veșnicia tinereții.

Mi-am adus pădurea-n casă,

cântecul

și veselia,

a venit cu primăvara

și cu mierlele cântând,

sufletul i-am pus în ramuri ,

ea mi-a dat copilăria,

mă privește de pe masă

și mă leagănă,

zâmbind.

Mi-am adus pădurea-n casă

frunzele-i sunt

peste tot,

ramuri

flori

alb și verdeață…

o pășesc

și-i simt răcoarea,

simt cum tălpile-mi desfată ,

mă dezbrac și-n ea înot,

să mă spăl de întuneric

leacul ei

să-mi dea

vigoarea.

Silvia Urlih - 31.05.2013

ȘTERG ZIUA DE CENUȘĂ- Silvia Urlih

M-am rătăcit

în noaptea

ce doarme-n univers,

dinspre apus,

o lumânare îmi strigă

s-o aprind ,

lumină să îi dau,

să-i fiu un ultim vers,

cât încă n-am murit,

pământul meu în brațe cât încă îl cuprind.

Din noaptea-ntunecoasă,

mă vede răsăritul,

mă-nlăcrimez cu el

să mă topesc

în rouă,

îmi iau lacrima-n palme,

îi simt încet

sfârșitul,

mă las de drum condusă

pe calea mea

cea nouă.

Mă-nlăcrimează ziua din ziua așteptată,

strâng

lacrima iubirii

în cupe de smarald,

șterg ziua de cenușă ,

o răsădesc

mușcată,

o cresc

și-mi fac ocean

în apa-i să mă scald.

Silvia Urlih 30.05.2013