SĂ POT SĂ FIU COPAC ! Silvia Urlih

De sub sprânceana timpului ce-a fost,

privesc spre mine

doi ochi

curtenitori,

unul mă-ntreabă

de fost-a fără rost,

cuvintele ce le-a citit ,

cu mine-adeseori.

Unul e-albastru,

e viu,

e rupt din necuprins,

stă în genunchi

și-așteaptă să vadă

unde merg,

mă vede cum mă-mping

din focul

de nestins,

îmi răcorește trupul

când lacrima

mi-o șterg.

Unul e negru,

e mort,

mă-mpinge spre păcat,

mă trage-n labirinturi

să uit

de Dumnezeu,

mă-mbălsămează-n negru,

să uit ce-am învățat,

mă-ndeamnă ne-ncetat

să uit

că eu,

sunt eu.

Dar eu…

eu îi privesc

de sub sprînceana timpului,

m-agăț de rădăcină

și-ncerc să nu mai tac,

îngenunchez în taină,

rog

geana visului,

să mă unească-n ramuri,

să pot să fiu

copac.

Silvia Bya Urlih 04.06.2013