M-am rătăcit
în noaptea
ce doarme-n univers,
dinspre apus,
o lumânare îmi strigă
s-o aprind ,
lumină să îi dau,
să-i fiu un ultim vers,
cât încă n-am murit,
pământul meu în brațe cât încă îl cuprind.
Din noaptea-ntunecoasă,
mă vede răsăritul,
mă-nlăcrimez cu el
să mă topesc
în rouă,
îmi iau lacrima-n palme,
îi simt încet
sfârșitul,
mă las de drum condusă
pe calea mea
cea nouă.
Mă-nlăcrimează ziua
din ziua așteptată,
strâng
lacrima iubirii
în cupe de smarald,
șterg ziua de cenușă ,
o răsădesc
mușcată,
o cresc
și-mi fac ocean
în apa-i să mă scald.
Silvia Urlih 30.05.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu