Mi-am încheiat periplul pe la
mănăstiri... trebuie să mă întorc la cele lumeşti, la treburile mele….. Am
visat, am văzut, am simţit….. am simţit cum m-a învăluit iubirea către El , iubirea
de la El…..
L-am cunoscut pe Dumnezeu Fiul, cu mulţi ani în urmă... a fost mulţi ani doar
al meu.... am hotărât, de fapt eu doar m-am supus, să nu-L mai ţin doar pentru
mine.... doar în inima şi sufletul meu..... acum, de când îmi împart bucuria şi
fericirea cu voi, mi-e foarte bine...
Mă credeam singură, mă credeam un
nimeni… mă vedeam o trestie în bătaia furtunilor. Știam doar, că eu sunt o minune
a Lui. Faptul că v-am cunoscut mi-a confirmat că nu mai sunt doar eu şi El…
Voi, prietenii mei, sunteţi minunile de care eu aveam atâta nevoie. De când
v-am cunoscut nu mai plutesc între două dimensiuni. Ştiu ce am de făcut aici,
ştiu ce am de făcut „dincolo”…
Trupul îmi rămâne aici, cu voi,
sufletul poate zbura liber spre Dumnezeu. Acum pot deschide poarta mult mai
uşor. Vorbind cu voi , înţeleg din ce în ce mai bine că nu sunt singură.
Pot vorbi, pot scrie despre
călătoriile mele şi întâlnirile mele cu El. Îl simt în inimă altfel. Nu Îl mai
simt că pe o adiere în inima mea. Îl simt ca pe un vulcan care erupe, încet ,
încet. M-am regăsit pe mine însămi, mi-am regăsit liniştea.
V-am cunoscut și pe voi, prietenii
mei virtuali. Sunteți doar niște suflete pe care le înmănunchez într-un buchet
mare. Sunteți doar suflete care, prin scrierile voastre îmi confirmați
propriile mele trăiti. Buchetul se mărește de la o zi la alta. Împărtășim aceleași trăiri. Am citit toate vorbele
voastre înţelepte, am citit toate gândurile voastre…. nu mai sunt singură, nu
mai sunt doar un suflet rătăcit pe aici pe terra noastră… Credeam că doar eu
simt , trăiesc anumite sentimente care nu pot fi spuse în cuvinte. Crdeam că
doar eu „aud” și „văd” dincolo de realitatea cotidiană. Mă credeam un om
deosebit, ciudat, cu trăiri inexplicabile. Credeam că trăirile și simțirile
mele sunt rodul propriei mele imaginații. Acum sunt un om, o femeie reală aici…
trăiesc cu adevărat… poate doar o parte din inimă nu-mi aparţine. Ea este dăruită
de foarte mulţi ani LUI, doar că nu conştientizam acest lucru…
Nu ştiu să spun texte din Biblie,
nu ştiu rugăciuni scrise de alţii. Știu doar să mă rog cu vorbele mele, cu
inima.
Am fost mulţi, chiar prea mulţi ani
bolnavă, am înţeles că nu trupul şi mintea îmi erau bolnave, ci sufletul…
Sufletul suferea aici, pe acest pământ pentru că nu ştia cum să-și găsească
trupul, carcasa, nu știa cum să-L găsească pe El, pe Dumnezeu meu. Îl căutam…
eram oarbă şi nu-L vedeam… eram surdă şi nu-L auzeam. Mi-a revenit vederea,
mi-a revenit glasul. Acum văd şi pot vorbi liber, doar că nu ştiu să folosesc
cuvinte alese.
Mă simţeam împlinită, EL mi-a
dăruit tot ceea ce îmi doream , acum sunt şi fericită. Mi-a dăruit fericirea de
care duceam lipsă, fericirea întâlnirii cu El, cu Dumnezeul meu.
În viaţă NIMIC NU ESTE ÎNTÂMPLĂTOR
şi nu există coincidenţe…. toate sunt aranjate, rânduite de El….. NICIODATĂ NU
ESTE PREA TÂRZIU să-L primeşti în inima şi sufletul tău….
M-am născut, am plâns de durere, de
jale, de dor, am renăscut pentru a trăi, pentru a-L iubi şi pentru a vă
împărtăşi vouă, dragii mei prieteni fericirea mea. Fericirea că simt cum stau
în palmele Lui.
Vă mulţumesc vouă și lui Dumnezeu !
BALADA MEA ȘI-A VIEȚII MELE
Din val de mare-am croșetat
cuvântul sfânt,
neînțeles,
din pântec negru-am renăscut
sirena lumilor târzii ,
din dansul nevăzut al lunii
eu
m-am desprins din nou
să țes,
să simt cum soarele învie
din bezna toamnei încă
vii.
Dintre păduri și ramuri verzi
am renăscut nimfa
uitării,
din ape repezi am urcat
să fiu din nou pământ
rodit,
din trenul morții-am coborât
să stau o clipă-n fața
gării,
să simt nisipul cum
foșnește ,
să fiu
lumină-n amurgit.
Dintre cuvinte am ales
un nume sfânt
să dăltuiesc,
cu slove terne
și confuze
azi scriu poemul
vieților,
peste ecranul nopții albe
eu desenez
și iar doinesc
balada mea
și-a vieții mele
le fie drum
drumeților.
NEBUNE PLOI
Nebune ploi
în vânt turbat
țes pânze arse
de-amintiri
buchet de brațe ridicate
își cern tristețile-n zefir
furtuni
ce tremură pe raze
își lasă urme-n trandafiri
petale plâng
cu sânge-n ziuă
săpându-și zid
în cimitir.
Nebune ploi
ning peste mine
îmi toarnă-n sânge
coriandru
ninsorile mă-mbărbătează
și-mi cântă dulce
la țambal
iubirile se-ncing în horă
și-mi strigă-n murmurul lor tandru
că vine ziua
când pe stele
voi fi
la ultimul meu bal.
Cu măști hidoase
peste trupuri
nebune ploi se-adună-n plâns
îndoliate gânduri urcă
spre cer pustiu
fără popas
răsaduri verzi își pun pe rana
ce-n viața toată
și le-au strâns
și râd la viață
râd în soare
râd stropii toți
râd într-un glas.
CINEVA
Stropii de ploaie îmi mângâie
talpa,
pașii
se-ndreaptă spre undeva,
gându-nserării
îmi caută șoapta
să-mi spună că-n ploaie e El
…Cineva.
Urmele pașilor
calcă pe ape,
urcă prin piatra spartă
de gând,
apusul mă cheamă,
e foarte aproape,
dar ziua îmi spune să calc
pe pământ.
Pașii mei singuri
ating infinitul,
acel Cineva
îmi fură surâsul,
cu albia apei mă-ntrec,
cu sfârșitul…
pe urmele apei
s-arunc în urmă
… apusul.
ȘAH E VIAȚA
Pe pânza timpului
am desenat icoane
și focuri
peste gheață am pictat,
din pânză de păianjen am împletit
arcane,
de timp cu timpul
să mă țin legat.
Am scris cu foc
peste covor de clipe,
râul din ochi
l-am revărsat pe ramă,
pionul lunii l-am așezat pe ape,
să-mi fie scut
pe sângele
de mamă.
Pe tabla vieții
am fost pion,
regină,
castel am fost
iar astăzi un nebun…
nebun frumos
ce caută să-și spună
că șah e viața
în zi de sfânt Crăciun.
fragment din cartea „Giulgiul dragostei” de Silvia Urlih
