Regăsire - Silvia Urlih

Mi-am încheiat periplul pe la mănăstiri... trebuie să mă întorc la cele lumeşti, la treburile mele….. Am visat, am văzut, am simţit….. am simţit cum m-a învăluit iubirea către El , iubirea de la El…..

L-am cunoscut pe Dumnezeu Fiul,  cu mulţi ani în urmă... a fost mulţi ani doar al meu.... am hotărât, de fapt eu doar m-am supus, să nu-L mai ţin doar pentru mine.... doar în inima şi sufletul meu..... acum, de când îmi împart bucuria şi fericirea  cu voi, mi-e foarte bine...

Mă credeam singură, mă credeam un nimeni… mă vedeam o trestie în bătaia furtunilor. Știam doar, că eu sunt o minune a Lui. Faptul că v-am cunoscut mi-a confirmat că nu mai sunt doar eu şi El… Voi, prietenii mei, sunteţi minunile de care eu aveam atâta nevoie. De când v-am cunoscut nu mai plutesc între două dimensiuni. Ştiu ce am de făcut aici, ştiu ce am de făcut „dincolo”…

Trupul îmi rămâne aici, cu voi, sufletul poate zbura liber spre Dumnezeu. Acum pot deschide poarta mult mai uşor. Vorbind cu voi , înţeleg din ce în ce mai bine că nu sunt singură.

Pot vorbi, pot scrie despre călătoriile mele şi întâlnirile mele cu El. Îl simt în inimă altfel. Nu Îl mai simt că pe o adiere în inima mea. Îl simt ca pe un vulcan care erupe, încet , încet. M-am regăsit pe mine însămi, mi-am regăsit liniştea.

V-am cunoscut și pe voi, prietenii mei virtuali. Sunteți doar niște suflete pe care le înmănunchez într-un buchet mare. Sunteți doar suflete care, prin scrierile voastre îmi confirmați propriile mele trăiti. Buchetul se mărește de la o zi la alta.  Împărtășim aceleași trăiri. Am citit toate vorbele voastre înţelepte, am citit toate gândurile voastre…. nu mai sunt singură, nu mai sunt doar un suflet rătăcit pe aici pe terra noastră… Credeam că doar eu simt , trăiesc anumite sentimente care nu pot fi spuse în cuvinte. Crdeam că doar eu „aud” și „văd” dincolo de realitatea cotidiană. Mă credeam un om deosebit, ciudat, cu trăiri inexplicabile. Credeam că trăirile și simțirile mele sunt rodul propriei mele imaginații. Acum sunt un om, o femeie reală aici… trăiesc cu adevărat… poate doar o parte din inimă nu-mi aparţine. Ea este dăruită de foarte mulţi ani LUI, doar că nu conştientizam acest lucru…

Nu ştiu să spun texte din Biblie, nu ştiu rugăciuni scrise de alţii. Știu doar să mă rog cu vorbele mele, cu inima.

Am fost mulţi, chiar prea mulţi ani bolnavă, am înţeles că nu trupul şi mintea îmi erau bolnave, ci sufletul… Sufletul suferea aici, pe acest pământ pentru că nu ştia cum să-și găsească trupul, carcasa, nu știa cum să-L găsească pe El, pe Dumnezeu meu. Îl căutam… eram oarbă şi nu-L vedeam… eram surdă şi nu-L auzeam. Mi-a revenit vederea, mi-a revenit glasul. Acum văd şi pot vorbi liber, doar că nu ştiu să folosesc cuvinte alese.

Mă simţeam împlinită, EL mi-a dăruit tot ceea ce îmi doream , acum sunt şi fericită. Mi-a dăruit fericirea de care duceam lipsă, fericirea întâlnirii cu El, cu Dumnezeul meu.

În viaţă NIMIC NU ESTE ÎNTÂMPLĂTOR şi nu există coincidenţe…. toate sunt aranjate, rânduite de El….. NICIODATĂ NU ESTE PREA TÂRZIU să-L primeşti în inima şi sufletul tău….

M-am născut, am plâns de durere, de jale, de dor, am renăscut pentru a trăi, pentru a-L iubi şi pentru a vă împărtăşi vouă, dragii mei prieteni fericirea mea. Fericirea că simt cum stau în palmele Lui.

Vă mulţumesc vouă și lui Dumnezeu !

BALADA MEA ȘI-A VIEȚII MELE

Din val de mare-am croșetat

cuvântul sfânt,

neînțeles,

din pântec negru-am renăscut

sirena lumilor târzii ,

din dansul nevăzut al lunii

eu

m-am desprins din nou

să țes,

să simt cum soarele învie

din bezna toamnei încă

vii.

Dintre păduri și ramuri verzi

am renăscut nimfa

uitării,

din ape repezi am urcat

să fiu din nou pământ

rodit,

din trenul morții-am coborât

să stau o clipă-n fața

gării,

să simt nisipul cum

foșnește ,

să fiu

lumină-n amurgit.

Dintre cuvinte am ales

un nume sfânt

să dăltuiesc,

cu slove terne

și confuze

azi scriu poemul

vieților,

peste ecranul nopții albe

eu desenez

și iar doinesc

balada mea

și-a vieții mele

le fie drum

drumeților.

NEBUNE PLOI

Nebune ploi

în vânt turbat

țes pânze arse

de-amintiri

buchet de brațe ridicate

își cern tristețile-n zefir

furtuni

ce tremură pe raze

își lasă urme-n trandafiri

petale plâng

cu sânge-n ziuă

săpându-și zid

în cimitir.

Nebune ploi

ning peste mine

îmi toarnă-n sânge

coriandru

ninsorile mă-mbărbătează

și-mi cântă dulce

la țambal

iubirile se-ncing în horă

și-mi strigă-n murmurul lor tandru

că vine ziua

când pe stele

voi fi

la ultimul meu bal.

Cu măști hidoase

peste trupuri

nebune ploi se-adună-n plâns

îndoliate gânduri urcă

spre cer pustiu

fără popas

răsaduri verzi își pun pe rana

ce-n viața toată

și le-au strâns

și râd la viață

râd în soare

râd stropii toți

râd într-un glas.

CINEVA

Stropii de ploaie îmi mângâie

talpa,

pașii

se-ndreaptă spre undeva,

gându-nserării

îmi caută șoapta

să-mi spună că-n ploaie e El

…Cineva.

Urmele pașilor

calcă pe ape,

urcă prin piatra spartă

de gând,

apusul mă cheamă,

e foarte aproape,

dar ziua îmi spune să calc

pe pământ.

Pașii mei singuri

ating infinitul,

acel Cineva

îmi fură surâsul,

cu albia apei mă-ntrec,

cu sfârșitul…

pe urmele apei

s-arunc în urmă

… apusul.

ȘAH E VIAȚA

Pe pânza timpului

am desenat icoane

și focuri

peste gheață am pictat,

din pânză de păianjen am împletit

arcane,

de timp cu timpul

să mă țin legat.

Am scris cu foc

peste covor de clipe,

râul din ochi

l-am revărsat pe ramă,

pionul lunii l-am așezat pe ape,

să-mi fie scut

pe sângele

de mamă.

Pe tabla vieții

am fost pion,

regină,

castel am fost

iar astăzi un nebun…

nebun frumos

ce caută să-și spună

că șah e viața

în zi de sfânt Crăciun.

fragment din cartea „Giulgiul dragostei” de Silvia Urlih