În șoapta pașilor sihaștri,
printre
nămeți de stânci,
am coborât în lumea mea,
o lume
neștiută,
am dezgropat cu palmele pământ
și văi adânci,
din raze
mi-am făcut maramă
să-mi fie
sorții plută.
Dintre cuvinte-am coborât,
tăcerile
să gust,
cu glasul mut să strig,
să urlu
că între lumi
e viață,
picioarele mi le-am tăiat din lauri să fac
must,
să rup perdeaua anilor
să fac din ea
verdeață.
Templul
sub tălpi
mi s-a deschis…
e templul regăsirii !?
iubirea ce-o aștept de mult
e încuiată-n rocă,
e nefiresc ce simțământ mă-ndeamnă iar
sortirii,
e nefiresc cum ea ,
iubirea,
în trupu-mi
se sufocă.
Străbat furtuni și frunze
moarte,
calc
poarta peste vamă,
la piept duc palmele în cruce
mă-mbrac din nou
cu mine,
îngenunchez în lan de grâu
și-mi fac din el
năframă…
lumina vie a iubirii ți-o dau..
fie cu tine !
Silvia Urlih 18.09.2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu