ȘAPTE - Silvia Urlih

Șapte clipe,

șapte maci,

șapte temple-n șapte stânci,

șapte-s nopțile din zile,

șapte-s zilele din noapte,

șapte munți spălați de râul

scos

cu ciutura pe brânci,

șapte sunt…

atâta-s toată,

șoaptă

ruptă dintre șoapte.

Șapte zâne-n horă strânse

veșniciile

pansează,

dansul lor în miez de lut,

lutul

îl deschid

spre foc,

focul sacru îl usucă

tălpile

când îl dansează,

la răscrucea dintre timpuri

ne așteaptă-n flori de soc.

Șapte brațe strânse-n sfeșnic,

șapte porți

deschise-n cer,

șapte ani,

șapte secunde,

toate strânse-n elizeu ,

șapte

este semnul lumii,

lume fără cazier,

șapte-i cifra ce mi-a scris,

șapte,

că-i numărul meu.

Șapte note muzicale,

șapte roți

la carul mare,

șapte pânze de culoare

strânte

toate-n curcubeu,

pe coline se întind

grâne

ce nu-s de vânzare,

șapte sunt virtuți în lume,

cifra șapte sunt…

și eu.

Silvia Urlih - 19.10.2014

ÎMI SPUI CĂ ÎNCĂ EȘTI - Silvia Urlih

Din asfințit

fără de asfințit

cobor,

scobor înveșmântată-n soare,

mă cuibăresc în bucium…

mă ghemuiesc sub el

și cânt

ca un cocor

și cânt

și plâng

și râd…

mi-e lacrima a zbucium.

Te

prind gingaș în palma ce-mi tremură

a teamă,

îți torn în vene cosmos

și

stele-ți pun pe frunte,

te simt,

te văd,

iar sufletu-mi te cheamă,

ar vrea

prin mine să respire

zilele-ți cărunte.

Încremenit de timp,

în stâncă crești pe pajiștile-alpine,

cuprins de nemișcarea tăcerii,

zăbovești…

precum eternitatea ascunsă-n infinit

privești spre mine,

m-aștepți în Sfinx cu leacuri,

îmi spui

că

încă ești.

Mai stai în clipă…

oprește-ți răsuflarea și numără

în gând.

Auzi cum buciumul se zbate a aripă de flutur ?!

Auzi cum lacrima dispare încet, agonizând ?!

Auzi cum timpul stă în asfințit și-așteaptă clipa să o scutur ?!
Silvia Urlih 16.10.2015

SE ÎNTÂMPLA SĂ FIE - Silvia Urlih

Se întâmpla să fie

și ghiocei

și maci

și crizanteme,

se întâmpla să fie

un ocean

și o pădure

și ogor ,

se întâmpla să-mi spună vântul  :

Nu te teme,

se întâmpla

să urc pe scara norilor

să fiu izvor.

Îmi glăsuiau

cuvintele-a iubire,

alunecau

ca pietrele-n cascadă,

se auzeau

călcând pe dealuri

ca niște tamburine,

vântul

de vocea mea se anina,

de teamă dintre ceruri să nu cadă…

cuvânt, iubire, voce, vânt,

se însumau să fie un întreg

cu mine.

Se întâmpla

să fiu o piatră,

să stau sub talpa Lui tăcută,

se întâmpla

de piatră să se sprijine

ecou-n curcubeu,

se întâmpla

să-i simt iubirea cum se scurge ,

cum îmi cântă,

se întâmpla

ecoul vorbelor

să îl aud

doar eu.

Silvia Urlih 16.10.2014

SĂ NE FIM SALBĂ - Silvia Urlih

Aș vrea

din cer

aripi să-mi fac,

pădurea să îmi fie cale,

nici munți,

nici grote,

nici stânci

să nu îmi stea zăplaz,

doi reni să am  sub tălpi,

în pumni

două cristale,

luna să mă conducă

din noapte

spre amiaz.

Aș vrea,

cu  steaua ce mi-ai dat

să fim surori,

să mă agăț de raza ei

ivirea

să mi-o dea,

cu zânele aș vrea să mă rotesc

în hori,

să fim la geamul tău

stele

și-o peruzea.

Aș vrea,

din soare să îmi fac buchet

de flori,

din fluvii

să-mi gătesc rochie albă,

să-ți bat în geam,

privirea ta să mă prefacă-n zori,

aș vrea să-ți fiu,

aș vrea să-mi fiu ,

aș vrea

să ne fim salbă.

Silvia Urlih 16.10.2014

AȘ MAI PUTEA SĂ SCAD UN AN ?! - Silvia Urlih

Dac-aș putea-n iubire,

iubire

să trezesc ,

dacă aș plămădi un nou

glob pământesc,

în ce culori l-aș frământa ?

ce-aș arunca

în hău ?

ce aș lăsa ,

ce aș schimba

din ce este

mai rău ?

Dacă cu gândul aș spăla

un munte

cu-un ocean ,

dacă aș rezema o zi

pământul

de-un castan,

plaiul ce îl iubesc,

aș ști

cum să-l încunun ?

cu inima-aș putea

să-l strâng

într-un cătun ?

Dacă nedreptul timp

aș vrea

să-l arestez,

să-l pun la zid,

să-l judec,

dar…

să-l eliberez,

mi-ar da din timpul lui,

să mi-l fac gardian?

aș mai putea să scad

din anii mei…

un an ?

Silvia Urlih 14.10.2014

O LUME CU DOAR UN SINGUR OM - Silvia Urlih

În mine și-a găsit sălaș o altă lume…

nouă...
o lume albă,

pură ,

castă !...

e lumea mea de vis…

dar

cum să fac s-o vezi și tu,

cum să vă spun și vouă

că

nu oricărui om accesul

i-e permis ?!

Adun și scad,

mă joc cu două cifre

fără număr,

le înmulțesc și le împart,

vreau

să descopăr…

 omul.

întind un braț,

însă descopăr

că nu mai am

un umăr,

umărul meu e creangă,

este lăstarul solidar

cu pomul.

Adun și scad,

împart și înmulțesc …

doar

două umere,

umărul drept mi-e ram

cu flori

sădite-n glastră,

umărul stâng e creangă

tăiată-n două …

numere,

pe care le-am cules

din lumea mea

sihastră.

Din linii paralele

încerc să înfirip

un cerc de lume.

le împletesc,

le-nnod,

iar rezultatul e …

un pom.

descopăr oameni,

oameni fără crengi

și fără nume,

căci lumea mea,

este o lume

cu doar

un singur om.

Silvia Urlih - 13 octombrie 2014

DE ȘTIAM CĂ GÂNDURILE SCRIU- Silvia Urlih

De știam

că gândurile-s grele

și mă trag mai mult spre coborât,

le-incuiam în cuști zidite-n ani,

le puneam să roage pentru mine,

le legam cu lanțuri lângă zei,

le stropeam cu leacuri de urât,

le-aruncam departe peste veacuri,

poate se-ntorceau

să mă aline.

De știam

că gândurile dor

și că rana dorului mi-e leac,

le zideam în grote lângă zâne,

să le-nvețe dorul a uita,

le zvârleam peste câmpii fertile,

să se-nsemine cu roșul unui mac,

le lăsam în cea copilărie,

să învețe ce-i

a legăna.

De știam

că gândurile-s bob

și se pârguiesc tăcute-n seară,

le-nchideam cu noaptea-ntunectă,

să învețe ziua să lumine,

le sădeam la rădăcină miere,

să învețe zborul peste scară,

renunțam la ele de copilă,

să nu vină niciodat’

la mine.

De știam

că gândurile scriu

și că scrisul îmi va fi fior,

le-nvățam cuvinte de ursit,

le lăsam să joace cu un zar,

le spuneam ziua să ancoreze,

să închidă dorul în ulcior,

respiram condusă de solie,

învățam că viața

mi-e altar.

Silvia Urlih 13.10.2017

CRUCE CE MAI AM DE DUS - Silvia Urlih

Din obraji îmi cresc iar

frunze,

frunze

încrustate-n noapte,

frunze

din păduri umbroase

ce revarsă de sub pleoape,

de sub frunte se revarsă

ceruri fumurii ,

răscoapte,

năvălesc în lan de grâne ,

vor pe suflet

să îmi sape.

Genele-s făcute undă,

fluvii sunt,

ocean,

izvoare,

plouă ne-ncetat de ieri,

strâng sub streașină iar

rouă,

strâng de-o viață necuvinte,

strâng

să semene ogoare,

strâng sămânța neculeasă…

de aseară,

de când plouă.

Plouă

de sub geana dreaptă,

picătură-n picătură,

de sub stânga

curg șiroaie vorbele

ce nu le-am

spus,

picăturile-amândouă se unesc

sub arătură,

se adună-n crucea mea,

cruce

ce mai am

de dus.

Silvia Urlih - 12.oct.2014

ÎN BRAZDA DINTRE LUMI - Silvia Urlih

În

brazda dintre lumi

mă regăsesc mereu,

în

arătura zilei îmi caut

înserarea,

în

înserarea nopții îmi fac culcuș

în

EU,

cu eul meu din suflet

îmi regăsesc

aflarea.

În

mine își fac casă

tăceri asurzitoare,

vor să le zugrăvesc pereții

și tavanul,

eu

le invit afară,

strigătul lor

mă doare,

le-mpachetez în vers

și le tai

tot

elanul .

În

brazda dintre lumi

călătoresc

cu steaua,

e steaua ce-am găsit-o plângând

pe ulicioară,

era

ascunsă-n ploaie,

se învelea

cu neaua…

eu,

am luat-o-n suflet …

să nu mai stea pe-afară.

Silvia Urlih 12.10.2014

MĂ DOR VENIRILE ȘI NEPLECĂRILE - Silvia Urlih

Cuvintele mă dor ,

mă ard ,

mă ofilesc,

mă strigă,

mă cheamă din finitul grădinii

nefertile,

vor să-nfloarească macii,

roșul să nu le stingă,

vor

să alerge liber

să scrie

alte file.

Cu pliuri de lumini

se-așează-n mine

infinirea,

tăceri

și vorbe nerostite

vor să mă iscodească,

cuvântul mut

se ia la braț

cu gândul și iubirea,

vor

pe tărâmul dintre ceruri

cu mine să trăiască.

Mă doare infinitul

din pământ,

mă doare necuprinsul,

mă dor venirile

și neplecările

spre vis,

un vis real,

un vis aievea,

ce-și cere neatinsul,

un vis

ce l-am trăit când cerul

am deschis.

Silvia Urlih 12.10.2014