Se întâmpla să fie
și ghiocei
și maci
și crizanteme,
se întâmpla să fie
un ocean
și o pădure
și ogor ,
se întâmpla să-mi spună vântul :
Nu te teme,
se întâmpla
să urc pe scara norilor
să fiu izvor.
Îmi glăsuiau
cuvintele-a iubire,
alunecau
ca pietrele-n cascadă,
se auzeau
călcând pe dealuri
ca niște tamburine,
vântul
de vocea mea se anina,
de teamă dintre ceruri să nu cadă…
cuvânt, iubire, voce, vânt,
se însumau să fie un întreg
cu mine.
Se întâmpla
să fiu o piatră,
să stau sub talpa Lui tăcută,
se întâmpla
de piatră să se sprijine
ecou-n curcubeu,
se întâmpla
să-i simt iubirea cum se scurge ,
cum îmi cântă,
se întâmpla
ecoul vorbelor
să îl aud
doar eu.
Silvia Urlih 16.10.2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu