O ARIPĂ SE ZBATE - Silvia Urlih

Se zbate-n mine-o aripă,

o doare,

e zdrobită,

își caută perechea

căzută

pe pământ…

o doare,

prea multe vifore au istovit-o,

sleită-i de puterea de a mai zbura

pe vânt.

Îmi strigă la ureche că

penele-s tocite,

că vrea să zboare iar,

dar

trupul i-e mormânt,

cămașa neputinței

plutirea i-o înghite,

ar vrea

să-mi fie zbor,

să-mi fie

ea

veștmânt.

Se zbate-n mine aripa

zdrobită

de torente,

dezleagă

nod cu nod șiraguri de-amintiri,

le-aruncă-n adâncimi pe cele turbulente ,

în ramă le așează

pe cele

cu rodiri.

O aripă se zbate în mine cu durere,

la ușa inimii se-așterne ca un preș,

își vede aripa pereche și-i strigă cu putere:

„deschide-te ! ne-așteaptă-n floare, floarea de cireș !”

Silvia Urlih 27.03.2015

MĂ DOARE DORUL - Silvia Urlih

Sunt

colţ din stânca ce înţeapă,

sunt

piatra rece din izvor ,

sunt

colţ din muntele sticlos,

m-agăţ

să nu mă prăvălesc,

granitul dur și şlefuit, îmi roade sufletul

a dor,

sub palma caldă-a inimii

mă doare dorul,

dar trăiesc.

În

inima din micul deal,

cu firul ierbii moale,

cald,

îmi

răcoresc trupul fugar,

m-ascund

sub umbra strămutată,

mă udă raza dintre paltini,

în

apa sfântă iar mă scald,

mă-ntorc

la bunii din pământ,

mă-ntorc

să fiu ce-am fost odată.

Mă doare dorul

de ai mei,

ai mei

ce-n mine viețuiesc,

tăcerea lor

îmi glăsuiește,

cuvintele

curg, răzvrătite,

ei…

au murit o clipă-n mine,

eu…

pentru ei, cu ei, trăiesc,

imaginile se trezesc

și-adorm cu mine

prin cuvinte.

 Silvia Urlih - 26.03.2015

ȚI-AUD CHEMAREA - Silvia Urlih

Din depărtări ți-aud chemarea,

revii

din timpul înghețat,

printre păduri îți văd cărarea,

cărarea ta

de altădată,

te știu,

mă știi,

 ne-am reclădit,

ne-am adunat ,

te văd,

mă vezi,

m-auzi,

te-aud,

ne căutăm în zarea neumblată.

Chipul,

de veacuri îmi zâmbește

sculptat

în arborele clipei,

ochi-ți ca jarul

îmi vorbesc,

îmi scriu pe scoarță că ți-s dragă,

rupi din copac

un strop de sevă să-mi fie ajutor

aripei,

brațele ram mă înconjoară

să îți fiu lumea ta

întreagă.

Palmele calde îmi răsfață

visul

de veacuri răscolit,

cântecul vocii tale blânde

m-adoarme-n timpul

care-a stat,

îți spun,

îmi spui,

ne spunem vorbe,

rescriem

ce ne-a fost sortit,

îmbrățișați de visul nopții,

ne povestim

ce ne-a fost dat.

Silvia Urlih 24.03.2015

VIAȚĂ SĂ ÎMI FIU - Silvia Urlih

M-ai udat la rădăcină,

ramur

să răsar,

mi-ai cântat din fluier doină,

doină

să doinesc,

m-ai croit lăstar în crâng,

crâng

să-mi dai în dar,

mi-ai hrănit cu lacrimi dorul,

dorul

să hrănesc.

M-ai plouat cu apa vieții,

viață

să îmi fiu,

mi-ai vărsat durerea-n miere,

miere

să trăiesc,

m-ai născut săgetătură,

săgeată

să ațiu,

mi-ai sădit lumină-n suflet,

suflet

să-ndulcesc.

Mi-ai turnat suflet în trup,

trupul

să-mi îndrept,

m-ai sculptat statuie vie,

vie

să rămân,

mi-ai deschis

templul din munte,

munte înțelept,

piscul

mi l-ai pus sub tălpi,

Tu

să-mi fii stăpân.

Silvia Urlih 21.03.2015

AM ÎMBRĂCAT OCEANUL- Silvia Urlih

Din cioburi

și din marea cu gust de aguridă,

din soare,

pământ,

păduri și

flori de păpădie,

am încropit scânteia ce-am scos-o din firidă,

să-mi lumineze viața,

îndrumător

să-mi fie.

Din nori

fără de apă uscați pe portativ,

din cer

fără de-albastru și

ploaie

fără plâns ,

am meșterit tablou cu margini fără tiv,

l-am strâns în pumn

și

într-un colț de suflet mi l-am pus.

Din vreascuri

și nuiele,

din spini și mărăcini,

am împletit

coroană,

coroană-mpărătească,

am îmbrăcat oceanul în pomi

cu rădăcini,

m-am răsădit în suflet

cu sufletul

să crească.

Din soare fără raze

și

lună fără casă,

din pomi fără de sevă

și

flori fără petale,

am croșetat dantelă ,

maramă de crăiasă,

am strâns-o în privire

și

mi-am făcut-o cale.

 Silvia Urlih 20.03.2015

ÎN FAȚA CORTINEI - Silvia Urlih

Casa mea

și-a ta

și-a lor,

strigă după înnoire,

zidurile stau să-i cadă,

anii-s mulți,

florile-s floare,

geamurile-s nespălate,

draperiile-n doinire,

ușa…

ușa e deschisă,

să primească-n ea,

răcoare.

În odaia mea din casă,

masa-i plină de bucate,

stau pe ea

merele coapte

și

cireșe pârguite,

pe peretele din spate,

amintiri,

viață,

păcate,

pe peretele din față,

amintiri nedefinite.

În odaia lor

e frig,

geamurile-s aburinde,

crucea plânge atârnată într-un cui uitat

de lume,

gerul

te pătrunde-n oase,

masa-i goală de merinde,

pe

peretele din spate,

amintirile

n-au nume.

În odaia mea

e soare,

cerul

mi-este musafir,

geamurile

sunt deschise,

luna-și scutură lumina,

curge lună,

curge soare,

curge laur,

curge mir,

așezată pe un scaun, după mine…

trag cortina.

 Silvia Urlih 17.03.2015

SOMN - Silvia Urlih

Dimineţi cu brumă-n pleoape,

se trezesc a lenevire,

geana vântului

se lasă,

somnul îl ademenesc,

freamătă cuvintele ceruite

de trezire,

curg în valuri visele,

din dormire,

se trezesc.

Șerpuiește-amețitor somnul nopții

peste trup,

picură

din vad de gând,

gândul beznei,

gând pribeag,

se-mpletesc cu visul serii, se-mpreună, dar … se rup,

dimineața le trezește

și

cu noaptea se retrag.

Somnul nopții pleacă-n grabă,

cuibărit

în cuib de vrăbii,

întunericul se-apleacă peste mine

să mai dorm,

dimineața bate toaca,

ornicul

se luptă-n săbii,

strigă deșteptarea-n zi,

iar eu vreau

să readorm.

Silvia Urlih 17.03.2015

GÂNDURI PRIBEGE - Silvia Urlih

Gânduri pribege

îmi sapă

sub tâmplă,

în groapa uitării își caută loc,

nu știu

ce va fi,

nu știu

ce se-ntâmplă,

dar vor să înceapă un altfel

de joc.

Gânduri pribege

mi-au fost călăuză,

pe drumul spre suflet mi-au fost

sfetnic bun,

azi se ascund,

își caută scuză,

vor viața în pumn s-o strâng,

s-o adun.

Gânduri pribege

m-au dus

spre abis,

hăul din jur m-a rupt,

m-a lovit,

atunci au urlat,

în zid

m-au închis,

azi tac,

azi sunt mute,

azi hăul îmi pare ușor de strivit.

Gânduri pribege

se caută-n gând,

se luptă cu mine

sub

fruntea ridată,

gând după gând stau la rând

așteptând,

stau nevăzute,

tăcute,

cuminți…

și așteaptă.

Silvia Urlih 13.03.2015

OGLINDA TIMPULUI

Oglinda

îmi arată o statuetă

tristă,

se-ntreabă

unde-i este chipul

inocent,

îi spun

că fata blondă

cu trupul de artistă,

e o ființă vie,

e plâns ,

e dor,

e jale,

e ..alint.

Se-ntreabă statueta

cine-i în fața ei,

de ce sufletu-i plânge

și este obosit ,

cine-i femeia care,

pe-o filă de crâmpei

scrie

cu frunze moarte

că vara s-a sfârșit.

Statuia mea

așteaptă

să reînvie iară,

privește spre oglindă,

spre masca ei

cernită…

este lipsit de viață ,

o liră ,

o chitară…

ce n-a cântat vreodată

să fie fericită.

Oglinda mă privește,

privesc spre ea,

nătângă,

îngân cuvinte goale,

lipsite de-nțeles…

sunt eu,

o falsă umbră

născută ca sa plângă,

acea statuie vie,

cu sufletul ei

șters.

În urma ei

rămâne

o simplă amintire,

un luciu de oglindă,

păstrând

imagini vii,

a unei fete blonde ,

care va ști

se pare

nemuritoarea clipă ,

a vieții ei

…târzii.

Dacă trăiești în trecut, nu ai prezent, iar despre viitor nici nu mai poate fi vorba

Silvia Urlih

ȘI-ȚI VOI FI - Silvia Urlih

De ți-e sete,

îți sunt apă,

apă

de izvor,

de ți-e foame,

îți sunt pâine,

pâinea

din grânar,

de ți-e cald

te răcorește,

și-ți voi fi condor,

de ți-e frig,

sărută-mă,

și-ți voi fi amnar.

De ți-e frică,

cheamă-mă,

știu să-ți fiu alint,

pleoapele singurătății

știu

să le-nrobesc ,

de mă vezi,

găsește-mă,

sunt în labirint,

curcubeul de primăveri

pot

să-ți dăruiesc.

De ți-e sete,

soarbe-mă,

setea ca să-ți stingi,

de ți-e dor de izvorâre,

sunt aici,

aproape,

de ți-e dor de noaptea noastră,

noaptea

s-o atingi,

nu lăsa ziua să sape,

ziua

s-o îngroape.

Silvia Urlih 12.03.2015

CHEIA IERTĂRII - Silvia Urlih

Curg

luminile albastre

peste

lumea mea din gând,

curg

în valuri înnodate,

în buchete fără nume,

se desprind din diademă

și

se-așează pe pământ,

se așează în genunchi

și se roagă

pentru lume.

Curge

gândul meu agale

de la fluviu

spre izvor,

curge lin,

e greu urcușul înotând pe apa minții,

se oprește la cascadă…

o fi greu,

o fi ușor….

e ușor,

căci mână-i este paradisul suferinții.

Curcubeu de gânduri urcă

de la inimă

la suflet,

urcă-ncet să cucerească mintea

și al ei hotar,

se aude doar

un murmur,

este plâns,

e doar un scâncet,

este scâncetul iubirii,

este cheia,

e

iertarea din altar.
Silvia Urlih - 09.03.2015

RESCRIE, CE ERA DE SCRIS - Silvia Urlih

E tristă floarea mea de mac,

tristețea-n floare și-o ascunde,

petalele și le mlădie pe câmpul verde,

dar pustiu,

se vede iar

pe cer de mare,

plutește iar

pe-albastre unde,

cu undele setea-și adastă,

să-i fie roșul

coliliu.

Pe câmpul moale-al buzelor,

miroase-a dulce sărutare,

cu trupul ei

deja albit,

timpul,

mai leagă un pariu,

dar ea visează că e val

și

că aleargă iar

pe mare,

visează țărmul că-i dezmiardă

roșul aprins și sidefiu.

Tu,

câmp de miriști și scaieți,

ai vrut să fii

un scenarist,

te-ai înfruptat din macul viu,

i-ai luat culoarea

amanet,

ai vrut să furi petala florii,

dar

ai rămas un zâmbet trist,

doar

o petală i-ai luat,

iar,

viața ta,

azi ți-e pamflet.

E plânsă floarea mea de mac,

dar

plânsul ei,

îi e lumină,

cu lumânarea prinsă-n piept,

îngenunchează-n paraclis,

sădește câmpul

cu iubire,

așteaptă timpul ce-o să vină,

rescrie-n toamnă cartea sorții,

rescrie,

ce era de scris.

Silvia Urlih 07.03.2015