Oglinda
îmi
arată o statuetă
tristă,
se-ntreabă
unde-i
este chipul
inocent,
îi
spun
că
fata blondă
cu
trupul de artistă,
e
o ființă vie,
e
plâns ,
e
dor,
e
jale,
e
..alint.
Se-ntreabă
statueta
cine-i
în fața ei,
de
ce sufletu-i plânge
și
este obosit ,
cine-i
femeia care,
pe-o
filă de crâmpei
scrie
cu
frunze moarte
că
vara s-a sfârșit.
Statuia
mea
așteaptă
să
reînvie iară,
privește
spre oglindă,
spre
masca ei
cernită…
este
lipsit de viață ,
o
liră ,
o
chitară…
ce
n-a cântat vreodată
să
fie fericită.
Oglinda
mă privește,
privesc
spre ea,
nătângă,
îngân
cuvinte goale,
lipsite
de-nțeles…
sunt
eu,
o
falsă umbră
născută
ca sa plângă,
acea
statuie vie,
cu
sufletul ei
șters.
În
urma ei
rămâne
o
simplă amintire,
un
luciu de oglindă,
păstrând
imagini
vii,
a
unei fete blonde ,
care
va ști
se
pare
nemuritoarea
clipă ,
a
vieții ei
…târzii.
Dacă trăiești în trecut, nu ai prezent, iar
despre viitor nici nu mai poate fi vorba
Silvia Urlih
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu