PARE C-AI FI NESCRISUL - Silvia Urlih

Iubite,

tu-mi ești lăstarul

ce-mi înflorește

întomnirea,

îmi ești albastrul

de pe cerul necuprins,

îmi ești aripa

ce mă ajută să îmi găsesc găsirea,

îmi ești pecetea

ce îmi era de veacuri

scrisă-n vis.

Iubite,

zâmbetul tău

mă însorește-n înserare,

mă pierd în neguri și în raze

când m-alinți,

sub palma ta

pare c-aș fi alee

sau cărare,

cărare fără urme ,

căci au pășit pe ea

doar sfinți.

Iubite,

verdele tău mă-mpodobește

cu narcise,

pare c-aș fi

un câmp cu maci

ce nu mai mor,

pare c-ai fi nescrisul

din cărțile nescrise,

pare c-aș fi oceanul

ce-și află renăscarea

din izvor.

Silvia Urlih - 21.10.2018

CUM ÎȚI E ÎN VIAȚA CE-AM TRĂIT ? - Silvia Urlih

De vrei să mă cunoști,

încalță-te o clipă,

doar o clipă

în „pantofii”

care mi-au purtat

viața.

De vrei să-mi cunoști căderile ,

eșecurile,

reușitele,

lacrimile,

fă câțiva pași „încălțat”

în viața ce-am trăit.

Cum îți e ??

Cum îți e

în viața ce-am trăit ”

De vrei să-mi ajungi la suflet,

rezistă în „pantofii” mei măcar o zi.

Ce-ai simțit ?

Te-au „strâns” trăirile mele ?

Te-a „strâns” viața ce-am trăit ?

Mă poți judeca ?

Poți judeca pe alții ?

Hai să ne purtăm fiecare „pantofii” vieții.

Vă iubesc !

Te iubesc viață,

cu bunele și relele tale !

Silvia Urlih 20.10.2018

IARTĂ-MI PLÂNSUL - Silvia Urlih

Tu,

iartă-mă că te-am iubit

și te-am primit în a mea toamnă,

mai iartă-mă că n-am știut

că dimineața ta

mi-e seară,

nici n-am știut

că n-am să știu

că amurgirea te îndeamnă

să uiți de tine și de veacuri,

să te topești

precum o ceară.

Tu,

iartă-mă că te iubesc

dar nu te vreau în palma vieții,

iubirea-i sentiment profund

ce sapă-n suflet

ca un fulger,

nu vreau să-mi amăgesc trezirea

în amăgirea dimineții,

nu vreau să-mi plouă-nlăcrimarea

căci

eu sunt munte,

tu ești cer.

Tu,

iartă-mi plânsul dintre gene

ce pleoapa

mi-o încătușează,

mai iartă-mi anii ce-s în plus

și mă îngroapă

între maci,

mă iartă omul meu din vis

că visul nu mă ține trează,

dar anii ce-mi apasă viața,

îmi sunt pe umeri

grei copaci.

Silvia Urlih - 19.10.2018

CE-I VIAȚA ASTA ? - Silvia Urlih

Am atins

pentru o secundă

apa vieții

cu vârful degetului mic…

m-am speriat,

m-am cutremuat,

am închis ochii,

m-am ascuns o clipă în mine

și

am simțit

tăria muntelui,

freamătul pădurii,

susurul soarelui,

liniștea cerului,

zbaterea oceanului,

zgomotul valurilor,

plânsul tăcut al râului,

lacrima lacului,

tăcerea vorbelor,

urletul glasului din mine

zborul spre infinit,

moartea macului,

dansul ploii

rodul toamnei

gustul mierii

acrul aguridei

și

rugăciunea

rugii mele.

O secundă

am fost

parte din infinitul

sau finitul

sau arderea

vieții mele

o viață

trăită

între două infinituri.

Ce-i viața,

ce-i viața asta a mea

în care am ales

să revin

din când în când ?

18.10.2018

ÎNCĂ AȘTEPT - Silvia Urlih

Te caut

cu pași mărunți

printre morminte,

poate-ai murit

și ai uitat că îți sunt floare,

eu încă te aștept,

dar

nu mai am cuvinte

să-ți spun că sufletul îmi plâge

de-atâta

așteptare.

Te caut

pe ceru-albastru

și adânc,

poate că te-ai ascuns

sub boarea unui nor,

poate că încă ești

la pieptul mamei

prunc

și nu ne vom vedea

în lumea asta în care toate

mor.

Te caut printre zile iar nopțile m-apasă,

mă-ntreb unde-ți sunt pașii, pe unde te acunzi,

aș vrea să nu-mi mai fiu, dar viața nu mă lasă,

poate că-n val de ceață cu ceața te confunzi.

Eu încă te aștept

să-mi fii pământ

cu rod,

te-aștept să-mi fii umbrire

când dorul

iar mă doare,

aștept să mă găsești

și să ne fin iar

pod,

un pod ce ne-a legat

de stele călătoare.

Silvia Urlih 18.10.2018

UNDE ȚI-AI ÎNGROPAT IUBIREA ?! - Silvia Urlih

Îngerul iubirii

ne-ncearcă,

ne cheamă,

ne atrage,

ne ademenește,

e ca și un strigoi al nopții

răstignit pe zarea albă

ce s-a frânt din gânduri triste.

Iubirea se-așează pe cer

ca flamură

sub steagul lumii

îmbrăcată

într-un albastru nedefinit,

dar trist,

foarte trist,

al dimineții

de după seară.

Îngerul iubirii

plânge

că nu-și găsește adevărul,

un adevăr al iubirii,

un adevăr al sincerității

și

al respectului reciproc,

îngerul iubirii

moare fără iubire,

se sinucide

sau e strâns de gât de neiubire

A pierit iubirea ?

de ce preferă unii

să se ascundă în tăceri

fără miez ?

de ce acei„unii”

își spun oameni ?

unde sunt oamenii ?

unde e frumusețea sufletului lăsat la vedere?

unde ți-ai îngropat IUBIREA,

om bun  ?

Silvia Urlih 15. 10. 2018

SĂ NU MAI CAZI ! - Silvia Urlih

Stau pe cerul dimineţii,

doi sitari

cu-aripa ruptă,
le sticlesc ochii ca jadul,

i-a orbit lumina albă,
simt durere

şi tristeţe,

au trecut de greaua luptă,
doi sitari din gândul vieții

ce și-au fost o vreme

salbă.

Îi adoarme roua zilei,

sunt ca orbii,

ochi-i dor
și le tremură aripa

răstignită-n în dimineață,
picură

din ochii orbi,

lacrime

ca un izvor…

i-a rănit alicea vieții

răstignită-n miez de ceață.

Stau pe cer

ca două flamuri,

două suflete umbrite

și-au rupt

trupurile-n două

să se regăsească-n azi

au călcat peste umbriri,

s-au găsit

flori înflorite,

s-au îmbrățișat în toamnă și și-au spus :

să nu mai cazi !

Silvia Urlih 12.10.2018

ÎMI AMINTESC - Silvia Urlih

Îmi amintesc când eram înger

și vă priveam

de peste nori,

când nenăscută mi-era vara

și

nici cireși n-aveam în plete,

îmi amintesc când căutam

să-mi fiu cu mine iar surori,

când foamea nu știam că-mi este

flămândul

nesătul de sete.

Îmi amintesc când mi-eram cer

și mi-alegeam părinții-n gând,

pluteam

precum floarea de nufăr

pe-albastrul lacului tăcut,

îmi amitesc

cum alergam

să simt sub tălpi din nou pământ,

îmi amintesc cum n-am făcut

ce-n lume

tare m-a durut.

Îmi amintesc,

iubită mamă

că m-ai primit în zori de șoapte,

m-ai alăptat cu lacrima

și m-ai trimis apoi în viață,

îmi amintesc măicuța mea

cum mă cântai tăcută-n noapte,

cum brațele mă alintau…

iar astăzi,

totul îmi e ceață.

 Silvia Urlih 10.10.2018

PARE C-AȘ FI CE-AM FOST - Silvia Urlih

Pare c-aș fi

în valuri învelită,

pare c-aș fi

ascunsă-n scoica mării,

pare c-aș fi

un suflet moale

ca meduza ce se lipește

precum o perlă

de pieptul rece al vieții.

Eu,

îi dau trăiri fierbinți,

ea,

îmi răcorește tălpile

ce-au umblat

pe drum pavat

cu pietre prea ascuțite de

viață.

Pare c-aș fi

o armă fără gloanțe

ce-a vânat o viață întreagă

lauri

și acum

stă atârnată de un cui ruginit,

un cui obosit

de atâta viață

trăită în van.

Pare c-aș fi

o brumă a toamnei,

o brumă

ce și-a ars timpul

ce-a trecut,

pare c-aș fi nisipul mării fără de mare,

pare c-aș fi

o urmă a nisipului adunat

pe tălpi prea obosite

de atâta umblet.

În urma pașilor mei rămân dâre de sânge,

un sânge

ce-mi spală arderea vieții trăite,

pare c-aș fi sânge

și nisip

și mare

și val

și durere

și visare

și speranță.

Pare c-aș fi ce-am fost

și ce voi fi,

pare c-aș fi

doar o boare

a vieții

ce și-a trăit viața

în arderea

propriei

lumânări.

Silvia Urlih 08.10.2018

PELERINUL VIEȚII - Silvia Urlih

Sunt pelerin pe drum cu pietre

și  calc în vîrfuri

de picioare,
răsar petunii nesădite pe văi și munți

din talpă moale,

din când în când mă mai lovesc,

durerea-n suflet,

rău mă doare,

merg când spre sud,

când înspre nord,

dar știu

că-s puncte cardinale.

Sunt pelerin pe drum cu dune

care coboară-n val de mare,

mă reîntorc la țărmul mării

cu tălpi murdare

de nisipuri,

aș vrea

ca marea să îmi spele

durerea care-n talpă doare,

aș vrea

să nu mai simt căderea

ce mă va duce

în adâncuri.

Mă simt de valuri învelită,

un pelerin

în scoica vieții,

simt c-am trăit o viață-ntreagă de vieți

în viață

ambalată,

simt că albastrul ce mă spală

mă va spăla

de bruma ceții,

mă simt copilul care-mi sunt,

copil

cu viață nepătată.

Silvia Urlih 04.10.2018