De când mă știu, mi-am dorit și am știut că POT !
De când mă știu, mi-am dorit să-mi depășesc limitele. Încă din
anii copilăriei, am visat și mi-am dorist , că voi fi „cineva”. Nu știam eu ce înseamnă acel
sau acea „cineva”, dar îmi doream să fiu
un cineva care va reuși să iasă din mahalaua în care trăia. O mahala unde
femeile erau bătute, în care bărbații se înecau în alcool, o mahala unde
femeile duminică de duminică stăteau la poartă și mâncau semnințe și bârfeau
când pe una, când pe alta, când pe cealaltă (care lipsea de la șuetă).
În același timp, atunci când mergeam la școală, vedeam pe
stradă, în stânga și-n dreapta mea oameni îmbrăcați frumos, femei coafate,
rujate și cu o anumită ținută și aliură. Mi-am dorit să fiu și eu ca acele doamne. Mi-a
plăcut cum arătau acele doamne. Îmi doream să evadez din mahalaua mea și să arăt
ca ele. Doamne, cât de mult îmi doream !
Mi-a fost foarte greu, să ajung ca acele doamne, pentru că tatăl
meu mă bătea ori de câte ori mă vedea îmbrăcată ceva mai elegant, cu pantaloni,
cu ruj pe buze, sau cu unghii lăcuite.(aveam deja 19 ani).
Tatăl meu, în naivitatea și în neștiința lui, nu-mi dădea voie
să învăț, să citesc, să-mi dezvolt intelectul. În concepția lui, învățatul duce
la nebunie, la boală a creierului.
După mulți ani, l-am înțeles. Așa credea el că-mi va fi bine. Necunoașterea
te ferește de rele.
Așa credea el, pentru că așa a fost și el educat. Prea multă
carte strică. Bietul meu tată, orfan de tată fiind de la 4 ani, a fost obligat
ca la 14 ani, să învețe o meserie pentru a-și susține mama văduvă și pe cei doi
frați mai mici.
Nu l-am ascultat, nu l-am auzit și mi-am urmat visul. Am fost un
copil curios și dornic de cunoaștere. Citeam cărți de beletristică sub pătură,
cu lanterna, sau în WC-ul din curte.
Încă de mică m-am format ca o luptătoare, care vrea să-și
dovedească în orice situație, că poate să-și împlinească dorința, visul. Mereu am
fost o nonconformist, căreia nu i-a plăcut să se înregimenteze regulilor impuse.
Privesc cu nostalgie în urmă. A trecut deja peste jumătate de
secol din viața mea. Privesc în urmă și mă minunez cum de am putut să trec
peste zecile, sutele de obstacole pe care le-am avut.
Privesc cu nostalgie, dar și cu mândrie.
Mă dau, pentru a nu știu câta oară, ca și exemplu de viață. Dacă eu am reușit, puteți și voi !
Dragii mei ! Nu renunțați la visurile voastre! Luptați cum știți
și cum puteți, pentru a vă depăși limitele !
Știți voi vorba aia : Dumnezeu te lasă să duci atât cât poți
duce. Iar noi, oamenii, putem duce cât nici nu ne imaginăm.
Aveți încredere în voi și-n
Dumnezeul vostru !!!
fragment din cartea „Doar gânduri” - Silvia Urlih
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu