Ani de zile am „jucat”
rolul salvatorului. Ani de zile am crezut că misiunea mea este aceea de a salva
lumea de la dezastre. Ani de zile am crezut că doar eu pot face bine oamenilor.
Ani de zile am trăit cu iluzia că pot face bine cu forța. Doamne cât m-am
înșelat !
M-am străduit să o
salvez pe mama din drama pe care o trăia alături de tatăl meu. Vedeam cât de mult suferă și am făcut tot ce
mi-a stat în putință să-i fac viața mai ușoară.
De multe ori am
renunțat la dorințele și nevoile mele, pentru a-i fi alături, pentru a-i obloji
rănile sufletești.
De multe ori i-am fost
alături, atunci când era bolnavă și o tot internam la spital. Dar, cum ieșea
din spital, în ziua următoare iar era bolnavă.
Ani de zile m-am
oferit, fără să mi se ceară, să-i ajut pe cei de lângă mine, dacă erau în
nevoi.
Ani de zile am trăit
cu credința că “sacrificiu înseamnă iubire“.
Mi-am dat seama la un moment dat, că ceea ce făceam eu, era „dragoste cu
sila”. Degeaba mă implicam eu în rezolvarea problemelor lor, dacă ei nu și-o
doreau.
Am dăruit, m-am dăruit, până când am constatat că nu mai am ce dărui,
pentru că nici eu nu mai aveam de unde da. Am conștientizat că nu ai de unde
da, dacă tu nu ai.
Am făcut toate astea,
până în urmă cu câțiva ani, când am ajuns să clachez. Am clacat din toate
punctele de vedere… și psihic și trupește și sufletește. Am clacat deoarece am
acumulat atât de multe sentimente și resentimente, încât am ajuns să mă întreb:
„De ce vreau eu să salvez oamenii ? De ce fac ceea ce fac? De ce o fac eu pe
justițiara? De ce doar eu mă dedic lor, iar lor nu le pasă de viața lor “
Am găsit răspunsurile
la întrebările mele și acela a fost momentul în care am început să lucrez cu mine și cu interiorul
meu.
Mi-a fost destul de greu să renunț la rolul de salvator, dar am înțeles
că trebuie să le
redau libertatea de a-și trăi viața așa cum vor, așa cum le sunt alegerile.
Abia din acel moment
am început să mă ocup de mine, să-mi trăiesc propria mea viața și
să-mi urmez adevărata misiune în lumea asta.
Astfel, am aflat că nu mă iubeam, nu mă respectam și nu mă prețuiam
absolut deloc.
Am renunțat la rolul de salvator voluntar și am început să ofer ajutorul
doar celor care mi-o cer. În acest fel am conștientizat că și eu sunt om cu
propriile sale suferințe, cu propriile sale frustrări și frici.
Am purces la un drum lung de renaștere, de regenerare și de refacere. Una
câte una, mi-au dispărut propriile frici și frustrări. Picătură cu picătură am
pus în căușul sufletului iubirea și stima de mine.
Dragii mei ! Nu vă asumați rolul de salvator, acolo unde nu vi se cere ajutorul
!
Nu uitați, sacrificiul nu înseamnă iubire, indiferent cui vă sacrificați…
fie părinților, fie copiilor, fie prietenilor. Ajutorul se cere .
fragment din cartea „ Doar gânduri” - Silvia Urlih
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu