Niciodată nu mi-a fost frică de moarte, pentru că m-am împiedicat
de ea de mult prea multe ori în viața asta.
Am cunoscut-o, și am îmbrățisat-o (sau ea m-a îmbrățișat pe
mine).
Nu e acea doamnă cu coasa, îmbrăcată în negru și cu chip de
craniu . Ea, moartea, e o zână bună, îmbrăcată în alb, care m-a condus în
câteva rânduri pe un tunel plin de lumină.
De fiecare dată însă, m-a întors din drumul spre lumină, fiul
meu. El a fost cel care m-a strigat „Mamaaaaa !”. Și, m-am întors în iad pentru
a mai învăța alte și alte lecții. Cât va mai dura școlarizarea mea, nu știu…
doar Dumnezeu știe când mă va lua alături de el.
Dar, nu suntem matusalemici, iar fiul meu este și el deja la o anumită
vârstă, își are familia lui, deja se descurcă singur și e pe piciorele lui. Nu mă
mai poate striga iar de la a pleca acolo, unde cu toții ne întoarcem.
Nu mi-e frică de moarte, ci de modul în care aș pleca de aici,
unde mi-a fost școala de reeducare, sau iadul, spre un loc luminos, plin de
lumină și verdeață.
Din punctul meu de vedere, moartea e o binecuvântare. Sufletul
ne e nemuritor, deci, îmbrăcăm din când în când diverse haine care poartă
diverse nume. În această viață, haina mea s-a numit Silvia. În alte vieți,
haina mea a purtat alte „branduri”.
Cum
se va numi haina mea viitoare ? Nu știu. Sper ca această viață să-mi fi fost
ultima. Sper ca, haina viitoare să se numească „Înger”.
Încă din copilărie mă visam înger. De ce s-a întâmplat asta, nu
știu. Îmi doream să fiu un înger care să aline durerile lumii. Poate că a fost
o premoniție, pentru că, viața mea, viața ce am trăit-o, mi-a fost un calvar.
Am căzut în genunchi de zeci de ori. De fiecare dată însă, m-am ridicat și am
mers mai departe. Cum de am putut să fac asta ? Pentru că mereu m-am ghidat de
instincul care-mi spunea : dă-ți voie să SIMȚI ! Întoarce-te la ORIGINI !
Mulți ani nu am înțeles ce înseamnă să mă întorc la origini.
Într-un final am înțeles. TREBUIA SĂ MĂ ÎNTORC LA ORIGINEA SUFLETULUI MEU !
TREBUIA SĂ-L SIMT ȘI SĂ-I DAU CEEA CE EL ÎȘI DOREA.
Mi-e bine ! Mi-e foarte bine acum, când m-am împrietenit iar cu
sufltul meu.
Poate că te întrebi cum de m-am împrietenit cu suflețelul meu.
Răspuns: Am redevint copilul care m-am născut. La născare și în
anii copilăriei, nu avem FRICI. Nu cunoșteam acel sentiment. Atunci știam că
cineva, tata sau mama , sau bunica, mă apără de tot ce-I rău.
La vârsta pe care azi o
am , am înțeles că mă apără TATĂL SUPREM și MAMA care i-a dat naștere lui
Iisus.
Nu mi-e frică de moarte, ci de modul în care voi ajunge dincolo
de nori. Sper ca Dumnezeu să mă iubească într-atât încât să-mi dăruiască o plecare
cât mai lină.
P.S. Nu e o scriere lacrimogenă. Sunt gânduri pozitive !
fragment din cartea „Doar gânduri” - Silvia Urlih
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu