ÎN GÂND - Silvia Urlih

Din  urme pierdute de frunză albastră,

din vreascuri şi frunze de vânt hăituit,

clădesc o pădure sădită în glastră,

și-mi urlu durerea pe drum pietruit.

Sunt fiara ce jalea o cerne pe drum,

cu vântul vorbesc în șoapte șoptite,

îmi urlă-n pustiu gândul de fum,

îmi pieptăn în gând dorinți nerostite.

În gând îmi ascund frica de lume,

în gând mă înalț să-mi fiu izbăvitre,

cu gândul mă-ncarc să-mi fiu un alt nume,

gândul îmi este dușman, sau iubire.

Silvia Urlih - 20.02.2019

CE MINUNE NE-AM FI - Silvia Urlih

Și de-ar fi să îmi fii,

ce minune mi-ar fi,

și de-ar fi să ne fim

ce miracol ne-am fi,

și de-ar fi să ne știm

cum ne știm

din vechimi,

ce minune ne-am fi,

ce miracol ne-am fi,

printre spini.

Și de-ar fi să ne-aflăm

din uitata uitare,

și de-ar fi să  ne-avem,

să ne fim pe vecie,

și de-ar fi să mă ai,

să te am,

să ne scrim în cântare,

ce minune ne-am fi,

ce miracol

ne-am fi-n strășnicie.

Și de-ar fi ca în cânt

în cântări

să ne strângem ,

și de-ar fi ca în doină

în doiniri s-adormim,

și de-ar fi să ne-avem ,

n-am mai fi două plângeri,

și de-ar fi să ne-avem,

ce minune ne-am fi,

să ne fim.

Și de-ar fi să ne fim, câte vorbe ne-am spune.

câte gânduri uitate ne-am mai scrie pe viață.

câte nopți fără lună fără noi ar apune.

câte scrieri din soare ne-am mai scrie pe ceață.

Silvia Urlih - 20.02.2019

ASCUNDE PĂDUREA DE LUPI - Silvia Urlih

În glasuri lovite de  piepturi de vânt,

ecouri își caută urma,

plâng coardele rupte,

şi plouă a sânge,

pădurea-i pustie

şi lupi care urlă,

sunt glasuri ce ard

în foc fără fum,

sunt glasuri

uitate în lume.

Ți-ești  lumea ce-şi caută glasu-n tăcere,

ți-ești fiara ranită

ce umblă-n pustiuri,

ți-ești mielul pierdut

prin haita străină,

îți urlă pustiul

şi-ți dăruie glasul ,

dar vocea

îți moare-n tăcere.

Ți-ești traistă legată de vântul năvalnic

ți-ești cântul ce-și cântă a jale,

pădure uscată-ți ești printre valuri,

câmpie fertilă-ți ești, dar fără de rod

ți-ești glasul tăcut care ascultă.

Adună-ți în poala de timp

fracturile lumii,

ascunde-ți pădurea

de lupi.

Silvia Urlih - 16.02.2019

AI UITAT DE CE-AI VENIT - Silvia Urlih

Sunt în derivă,

sunt vânt

fără catarg,

flori ofilite

mă poartă peste câmpuri,

valuri de frunze,

în vuiete de fulgere se sparg,

mă dor cuvintele,

mă dor

a tale foste gânduri.

Sunt surdă,

mută, sunt oarbă,

nu-ți văd chipul,

nu mai aud,

dar parc-aud a tale vorbe  de iertare

tu mi-ai ucis și sufletul,

tu mi-ai ucis și trupul….

nu te mai vreau,

nu-mi mai cerși iar

îndurare.

Tu

m-ai făcut să-mi fiu un trup

cu suflet frânt,

mi-ai fost poate bărbat

în timpuri neumblate

poate mi-ai fost cuvânt…

cuvântul vechi și sfânt

dar ai uitat de ce-ai venit…

ne vom găsi

în altă eternitate.

Silvia Urlih - 15.02.2019

AM FOST, DAR NU MAI SUNT - Silvia Urlih

Am fost un suflet gol,

trist,

însângerat,

uitat

și părăsit

pe-o lespede pustie,

rănit de dor,

resuscitat

și iarăși aruncat

sub frunze ruginite …

așa a fost să fie.

Am fost un suflet mut,

tăcut

și fără glas,

stropi albi de neputință

mi-au adăpat privirea,

pe-aleile uitate

n-am mai pășit…

un pas…

am căutat

și mi-am aflat

nevrednicia.

Am fost…

dar nu mai sunt

un  suflet fără viață,

căci soarta mea,

mi-a arătat cărarea,

am fost un ac care cosea

fără de ață,

dar

borangicul ce-am țesut

mi-a arătat

aflarea.

Silvia Urlih - 14.02.2019

SĂ LE SPUI MĂICUȚA MEA - Silvia Urlih

Mamă,

când ajungi la ceruri,

să pui vorbă pentru mine,

să le spui că îți sunt fiică

și că sufletul mă doare,

să le spui că îmi voi fi

sufletul, ce-i aparține,

să le spui că-n viața asta

mi-ai fost apa

din izvoare.

Să le spui măicuța mea,

că mi-ai fost pădurea-n care

mi-am sădit și eu lăstarul

care azi

e bradul mândru,

să le spui că m-am unit

cu-nsorita depărtare,

că am înflorit în toamnă

și că-mi sunt acum

leandru.

Mamă,

când ajungi la îngeri,

să le spui că încă-mi sunt,

îmi sunt floarea ta din glastră

care-a înflorit

la geam,

îmi sunt pomul ce-ai sădit,

rădăcină-s în pământ,

încă-mi sunt lumină vie,

încă-mi sunt floare pe ram.

Mamă,

când ajungi la Domnul,

să îi spui că m-ai iubit,

să îi spui cu glas cântat

că ți-am fost toiag în viață,

să îi spui să nu mă uite,

să îi spui că n-am albit,

n-am albit de bătrânețe

și c-ascult

a Lui povață. 

Silvia Urlih - 10.02.2019  

Te iubesc, copilul meu cu suflet frumos! - Silvia Urlih

 -Doamne…. îți scriu iar, pentru a câta oară ?

Îți scriu pentru că am obosit. Am obosit să mă mai lupt cu mine. Am obosit să-mi tot spun ”Ești puternică, hai scoală-te iar din îngenunchiere” . Poate că nu sunt chiar atât de puternică precum vreau să par, precum vrei Tu să-mi spui că sunt.

Am obosit pentru că văd că mă supui la prea multe cazne. Tu știi că eu pot duce mult, dar… dar chiar atât de mult ?

Vezi tu Doamne… Eram o fetiță ce nu știa absolut nimic despre Tine. Nu te cunoșteam și Te-am renegat . Când te-am cunoscut prima dată nu mai eram un copil. Te-am cunoscut când eram deja matură. Apoi, ai început să pui cărămidă peste cărămidă pe talerul vieții mele. Într-un tas al talerului viața, în celălalt, moartea. Mi-ai echilibrat mereu  talerul. Știai că pot, pe umerii mei firavi , să duc tone de lacrimi, să strâng  din dinți, să nu mă plâng și să merg mai departe. Râdeam sub greutatea cărămizilor. Râdeam deși lacrimile îmi șiroiau pe obraji, la început tineri, apoi din ce în ce mai brăzdați de suferință.

Mereu îmi spuneai că pot. Da, am putut și poate că încă mai pot, doar că …iar am obosit. Să te întreb DE CE ? Nu, nu te mai întreb, pentru că știu deja răspunsul. ”Îți dau atât cât poți duce.”E laitmotivul vieții mele.

M-am supus cu fruntea plecată la tot ceea ce mi-ai oferit. Nu am crâcnit, nu am comentat. E-adevărat că mi-am pus la început întrebarea DE CE, dar apoi am înțeles. Am înțeles că trebuie să mă supun voinței Tale. Și astăzi mă supun, dar sunt obosită. Vreau ”acasă”. Ia-mă te rog frumos la Tine ”acasă”. Simt că nu mai pot. Simt că viața mea nu-și mai are rostul. Vreau ”acasă”… te rog frumos….vreau acasă.

Mă pedepsești că am vrut să-mi dau viața iadului ? Iartă-mă ! Eram disperată, nu mai puteam nici atunci cum nu mai pot nici acum. Singurătatea mi-a întunecat gândirea. Simt cum din suflet mi se scurge lumina lumânării. Suflă te rog în lumânare și stinge-o. Am obosit. Dacă mă iubești, ia-mă la Tine.    Vreau acum să mă culc și să mă trezesc dincolo…acolo unde mi-ai  arătat că este căsuța mea, acolo unde mi-ai arătat e locul meu veșnic.

Arată-mi te rog drumul spre Tine. Ia-mă „acasă” la mine, acolo  unde mi-ai spus la născare că trebuie să cobor pe pământ.

Mi-ai dat chip de fată, mi-ai dat suflet, dar uite că acum iar nu mai pot și vreau înapoi acasă. Mi-ai spus să pot, mi-ai arătat mereu că pot, eu am plâns zâmbind, am putut, am căzut, m-am ridicat, acum iar am căzut și simt că nu mă mai pot ridica.

Dă-mi mâna și ajută-mă să mă ridic din nou. Pune-mi aripile Tale și lasă-mă să zbor spre Tine. Iartă-mă că nu mai pot. VREAU ÎNAPOI ACASĂ LA TINE, la mine.”

-Fata mea, nu Eu ți-am pus pietrele pe umeri, nu Eu ți-am dat suferința, nu eu te-am pus la cazne, nu Eu te-am determinat să plângi, nu eu te-am îndemnat să-ți dai viața iadului. Tu ai ales. Tu ți-ai scris destinul prin alegerile tale care, din nefericire, erau greșite.

Eu, doar ți-am fost alături și nu te-am lăsat să stai prea mult timp cu fruntea și genunchii lipiți de pământ. Eu doar ți-am spus că POȚI.

Eu ți-am dat viață pentru a te bucura de ea, nu pentru a suferi. Te-am trimis pe pământ ca și înger. Eu te-am învățat să zbori, eu ți-am dat aripile. Dacă tu ți-ai tăiat aripile, a fost doar alegerea ta. Nu-ți plânge de milă și nu te mai văicări. Ai realizat tot ce ți-ai dorit, pentru că Eu te-am vegheat zi și noapte.

 Tu ți-ai adus suferința.  Nu te primesc încă „acasă”. Mai ai multe de spus. Mai ai multe lecții de învățat până să ajungi să cunoști fericirea.

Nu mă învinovăți pe mine pentru viața pe care tu ți-ai croit-o. Eu te iubesc și-ți voi fi mereu aproape. Cheamă-mă și voi veni ori de câte ori ai nevoie de Mine.

Eu sunt IUBIRE, nu suferință. Eu sunt LUMINĂ, nu întuneric. În întuneric te-ai pierdut tu și nu ai văzut lumina pe care Eu ți-o dădeam.

Iartă-te pentru ceea ce ai gândit. Iubește-te așa cum ești , pentru că tu ești copila mea bună.

Sufletul Eu ți l-am dat. Trupul, tu ți l-ai ales, iar caracterul ți l-ai format în timp. Nu te mai judeca și fă doar ceea ce-ți șoptește sufletul ( pentru că doar el e de la Mine).

Eu mereu ți-am arătat calea cea dreaptă, dar tu ai ales să te pierzi prin labirinturi. De orbire, nu ai mai văzut LUMINA MEA.

Poate că fuga după înavuțire te-a orbit, poate că orgoliul te-a orbit, poate ura, răutatea și invidia față de aproapele tău te-au orbit, poate că alegerile tale greșite te-au orbit și nu m-ai mai văzut. 

Să nu uiți niciodată, că eu nu-mi pedepsesc copiii, pentru că eu sunt un Tată blând și iubitor.

TE IERT PENTRU RUGĂMINTEA CE MI-AI TRIMIS-O, aceea de a reveni „acasă” la Mine, înainte de vreme. Te iubesc, copilul meu cu suflet frumos!

LUMINA VIE A IUBIRII MELE FIE CU TINE !

-Mulțumesc Doamne al meu pentru această convorbire. Mulțumesc pentru sfaturi. Mulțumesc pentru ceea ce mi-ai dat, pentru ceea ce-mi dai și pentru ceea ce-mi vei da. Tu știi cel mai bine ce e bine pentru mine. Iartă-mă că iar nu te-am simțit.

 AMIN !

fragment din cartea „CINE SUNT EU” - Silvia Urlih

Silvia Urlih- 03.02.2019

MĂ ȚES DIN VREMURI CU TINE - Silvia Urlih

E ziua din anul ce-mi cerne,

din ore,

târziul din viaţă,

secundele  pică din mine

ca frunze

din crengile rupte,

mai trece un an fără mine,

mai caut drumul prin ceață,

visul din mine e roşu,

e roșul din nopți

fără trepte.

Sunt fata-nvelită în vise ,

iar roşul din mine

e-n ele,

e roșul iubirii din maci,

dar macul,

în viață mă ține,

se-ntoarce iubirea în suflet,

se țese din margini de stele,

mă-nvălui în roşul iubirii,

mă țes din vremuri

cu tine.

Sunt fata-nvelită în roșu,

cu rușul din mine mă țes,

mătasea îmi curge din răni,

e toarsă de fusuri de gând,

mai trece un an fără mine,

dar,

asta,

eu am ales,

mă țes din vremuri cu tine,

ne țesem pe rând,

renăscând.

Silvia Urlih 02.02.2019

NIMIC NU ESTE ÎN ZADAR - Silvia Urlih

Când te-am găsit,

erai doar suflet,

erai un suflet fără trup,

erai un trup fără de vlagă,

n-aveai nici zi,

n-aveai nici noapte,

vedeai cum zilele apun ,

erai, albina fără stup,

erai fără de răsărit,

nu auzeai

al sorții șoaptă.

Când te-am văzut,

erai doar zâmbet,

un zâmbet fără de suflare,

erai un suflet rătăcit

printre meanderele iubirii,

erai nimic,

mureai încet,

erai o rază fără soare,

te căutai prin univers

în căutarea

fericirii.

Când te-am găsit,

erai un lac,

un lac pierdut pe-al vieții valuri,

erai pădure fără pomi,

da-ți căutai raza de soare,

erai câmpie fără grâne,

erai un râu fără de maluri,

erai…

dar ți-ai găsit lumina,

chiar dacă e

o lumânare.

Când te-am văzut,

erai un flutur,

un fluture fără de aripi,

te-oi învăța ce este zborul

și aripi

îți voi da în dar,

te voi călăuzi spre ceruri,

ghețaru-n tine voi topi,

vei învăța că-n viața asta,

nimic nu este în zadar.

Silvia Urlih - 02.02.2019

ÎMBRACĂ-MĂ-N RAZE DE ZORI - Silvia Urlih

Poate că-s în visările tale,

caută-mă-n albastrul opac 

și strânge pustiul din mine,

mă varsă în nopţile tale

de nedormire,

din neguri,

sub ploaia de stele,

adună-mă-n tine,

secretul albastru dezbracă-l,

cuprinde-mă toată

în palme.

Poate că-s trup,

un trup ce se pierde

prin ceaţă,

poate că-s noapte,

o noapte sub palme de cer,

mă strâng,

m-ofilesc ca o floare,

mi-e frică de neguri pustii,

te strig

şi te chem să m-acoperi,

îmbracă-mă-n raze de zori.

Mi-e trupul din piese pierdute,

le caut în neguri pustii,

mă strâng din bucăţile rupte,

m-adun să fiu iar

un întreg,

aevea te strig și te chem,

dar glasul mi-e mort,

mi-e ecou,

cuprinde-mă-n braţe de vis

şi strânge-mă toată

la piept!

Silvia Urlih - 01.02.2019