Din urme pierdute de frunză albastră,
din vreascuri şi frunze de vânt
hăituit,
clădesc o pădure sădită în
glastră,
și-mi urlu durerea pe drum
pietruit.
Sunt fiara ce jalea o cerne pe
drum,
cu vântul vorbesc în șoapte
șoptite,
îmi urlă-n pustiu gândul de fum,
îmi pieptăn în gând dorinți
nerostite.
În gând îmi ascund frica de
lume,
în gând mă înalț să-mi fiu
izbăvitre,
cu gândul mă-ncarc să-mi fiu un
alt nume,
gândul îmi este dușman, sau
iubire.
Silvia Urlih - 20.02.2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu