Cer albastru fără nori,
se privește în oglindă…
prin
fereastra incoloră vars-un strop
de dimineață,
tălpi de lut pe trup de abur
a-nceput suflet să prindă,
viața
prinde să îi strige
că i-e dor
de altă viață.
Petecul
de cer albastru,
fără ramă, făr’ hotar,
a-nceput contur să prindă,
cerul,
ce a risipit,
buzele au prins a soarbe viața
ce i-e dată-n
dar,
sufletul
se mulțumește cu un strop de cer
sfințit.
Din
cerneala
risipită peste muntele
sihastru,
din
broboane
de sudoare ce-au cernut oglinzii
suflet,
ca o
pâine arcuită,
galben
blând,
pe ’nalt albastru,
nenăscutul
prinde
viață…
boț
de om,
pus
doar pe plânset.
Silvia Urlih 27.04.2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu