A MAI TRECUT UN AN - Silvia Urlih

A mai trecut un an, cu bune, cu rele,

A mai trecut un an, cu prafuri de stele,

A mai trecut un an, cu plâns și oftat,

A mai trecut un an, cu ce mi-a fost dat.

A mai trecut un an, am răs sau plâns,

A mai trecut un an, cu ceea ce-am strâns,

A mai trecut un an, nu știu cum s-a dus,

A mai trecut un an… mă-ndrept spre apus.

A mai trecut un an, din zilele mele,

A mai trecut un an, s-au dus zile grele,

Mă-ndrept spre apus, dar sunt răsărit

Mă cheamă apusul… dar nu m-am oprit.

Silvia Urlih - 28.12.2019

Urcăm, deși ne doare - Silvia Urlih

Am trecut prin viață, ca și cum aș fi escaladat un munte: pe partea abruptă am urcat, plină de speranțe, cu un imens bagaj cu vise. Am urcat, deși m-a durut bagajul pe care îl căram în rucsac, un rucsac plin de vise, de dorințe și de speranțe.

Cu timpul bagajul s-a împuținat… visele și-au mai estompat paleta de culori. Am poposit uneori alături de vulturii pleșuvi, pentru a prinde curaj, pentru un strop de liniște.

Am ajuns pe culmea vieții, cam la jumătatea vârstei….Privesc înapoi de unde am venit…greu urcuș…Am ajuns acolo unde nici nu visam. Ănsă, mnă macină o întrebare : chiar mi-am dorit să ajung unde ammajuns? Chiar mă simt bine aici unde am ajuns ? Am făcut ceva și pentru mine, sau doar am trăit pentru și prin alții ? Când spun alții, mă refer stric la cei dragi sufletului meu. Am ajuns să mă întreb : unde mi-am fost în ecuația vieții mele? Hiar mi-a fost bine în acești ani ?

 Deja am trecut de jumătatea vârstei. Am acum 60 de ani ( că doar nu o să trăiesc 100 de ani)

            Apoi, împinsă de brațul puternic al timpului, am început coborârea, pe cealaltă coastă a muntelui…. Parcă-i mai lină…bagajul cu visele mele a devenit foarte mic și foarte ușor…dar am mai adăugat unul mare de tot... visele copiilor mei. Mai odihnesc o clipă pe trunchiul unui copac uscat, privesc în vale, mai respir aerul curat de munte și continui coborârea. Ajung oare la poala muntelui ? Da, cred că voi ajunge, dar nu vreau să cobor ca pe topogan. Îmi vreau coborârea cât mai lină.

Aud din codrul ce mă înconjoară un îndemn :„nu lăsa visele să piară, nu le lăsa să se piardă prin unduirea clipelor, pentru că mai ai de îndeplinit un vis, un vis pe care îl ai încă din adolescență”.

Visele trebuie să trăiască , pentru că dacă visele mor , viața devine o pasare cu aripi rupte care nu mai poate zbura.

            Uite că, deși am trupul atât de obosit de atâtea urcări și coborâșuri, pot să-mi spăl gândurile și voința în izvorul cu apa vieții. Cred că abia acum am învățat să mă spăl de urâțenie, de dureri și de suferințe. Pot să îmi las oboseala pe care am acumulat-o de-a lungul vieții, în apa ca de cristal și pot să îmi continui mersul spre „apus”.

Pare că, acum la coborâre, e mai greu drumul…. E mai greu, deși bagajul din rucsacul meu de vise s-a împuținat. Nu-mi mai doresc mare lucru. Toată viața, până acum, am urcat și am „luptat” doar  pentru copilul meu. Nu mi-am dorit nimic pentru mine. Nu am făcut nimic pentru mine.

Acum, simt că am oboist. Nu-mi mai doresc nici să urc, dar nici să mai cobor spre… murire. Să fie oare doar oboseala urcușului, sau al coborâșului ? Cine știe… Eu trebuie să continui să cobor până la poala muntelui. Acolo sigur mă așteaptă ”acasă”.

Încă din tinerețe urcăm, deși ne doare, deși greutatea gândurilor și dorințelor noastre ne apasă și uneori ne îngenunchiază. Da, ne îngenunchiază, dar, dacă avem puterea, redevenim brazi drepți care nu se lasă rupți de vifore și ploi.

Urcarea spre culmile reușitei doare. Doare  dacă o faci pentru alții și nu pentru tine. Coborârea spre moarte sau nemurire poate fi ușoară, lină și fără de dureri. Da, poate fi ușoară, dacă o faci pentru tine.

fragment din cartea „Viața-i viață, trăiește-o !” - Silvia Urlih

SĂ NU MĂ PLÂNGI, COPILE - Silvia Urlih

Când ai plecat la cer, n-ai spus nimic,

ai luat doar un bagaj cu ne-mpliniri,

poate ai înțeles că viața-i doar un plic,

un plic, în care ai lipit, doiniri.

Când ai plecat la cer, n-ai luat nimic,

poate c-ai luat un pumn de amintiri,

poate c-ai luat în zbor un suflet mic,

un suflet ce-a trăit printre trăiri.

Când ai plecat și-ai renunțat la tot,

poate c-ai luat cu tine-un strop de soare,

ai ascultat litanii de la preot

și-ai înțeles că viața-i doar chemare.

Să nu mă plâgeți, voi care-ați rămas,

eu am plecat acolo unde-i bine,

d-ați voi șopti cu tainicul meu glas,

că te aștept cu drag să vii la mine.

Să nu mă plângi, copil cu suflet mare,

căci dincolo de nori, nu mă mai doare,

să îmi aprinzi când plângi, o lumânare,

căci moartea mea e doar o translatare.

Silvia Urlih - 01.1.2019

Durerea doare, dar, cu timpul, va trece - Silvia Urlih

Nu-i așa că atunci când iubești și nu ți se răspunde cum ți-ai dorit la dovezile de iubire, te doare ?

Nu-i așa că atunci când te desparți de persoana pe care o iubești și care renunță la tine fără a-ți spune motivele, te doare ? Nu-i așa să atunci când pierzi o persoană dragă, te doare rău „plecarea” ei ? Nu-i așa că te doare al naibii de rău golul lăsat de „plecarea” persoanei dragi? Nu-i așa că dacă nu primești răspuns la un banal mesaj, te doare ? Nu-i așa că un reproș nefondat, te doare? Nu-i așa că indiferența cuiva, fără ți se explice de ce te ignoră, te doare? Nu-i așa că dacă ești judecat pe nedrept, te doare?

Nu-i așa că te doare și suferi, uneori în tăcere, alteori, îți povestești suferința unui prieten (sau așa-zis prieten)?

Și, dacă tot te doare, cauți să găsești un remediu… un pansament, un medicament, ceva care să-ți oblojească suferința. Cauți, dar… nu găsești.

Mergi la psiholog, povestești, revii acasă, dar rana continuă să sângereze. Te tot întrebi cum să faci , unde să pui pansamentul, ce alifie să pui pe rana care, fir-ar ea să fie, sângerează continuu. Nu te doare nimic fizic, dar te doare ceva și nu știi ce. Îți spun eu ce te doare și de ce nu găsești o pastilă care să tea jute.Te doare sufletul.

Îți dorești să devii un robot fără simțiri, sau să mori. Da, îți dorești să fii un robot, care să facă tot ceea ce făcea și până acum, dar care să nu simtă suferința. Însă, dacă ai deveni un robot, ai mai simți ceva frumos din ceea ce mama natură îți transmite? Te-ai mai putea bucura de susurul unui râu sau de zborul fluturilor, sau de mirosul florilor de tei, sau de ninsoare, sau de răsăritul, sau de apul soarelui ? Dacă-ți împietrești inima, ai mai putea vreodată să întâlnești „marea dragoste”, o dragoste la care tot visezi și, pentru că nu ai găsit-o încă, ai ajuns în infernul în care te simți acum?

Îți dorești să mori??? Ai grijă ce-ți dorești, pentru că s-ar putea să se întâmple. Nu neapărat să mori, ci să-ți moară cineva drag, sau să ai un accident grav în urma căruia să suferi enorm și să rămâi cu sechele pe viață.

Rănile pe care le-ai avut, nu se vor vindeca niciodată. Vor rămâne cicatrici. Dar, învață omule drag să te lași pătruns de durerea durerii, să nu fugi de ea, să o trăiești la timpul prezent, să plângi, să urli, dar după câteva zile să te gândești iar la viitor. Lasă durerea în urmă și… vezi-ți de drumul tău în lumină.

Sufletul, în tandem cu psihicul tău refăcut, vor găsi căi de a ieși din durere, din dezamăgire și, după un anumit timp,timp pe care tu ți-l vei da,((să nu fie mai mult de 7 zile) va găsi resurese să-și revină și să găsească soluții.

Vei găsi o soluție să depășești durerea , vei înțelege că ceea ce a fost, a fost o altă lecție și vei găsi puterea să mergi mai departe spre o altă încercare, spre o altă lecție.

Noi, oamenii, avem atât de multe resurse pe care nu le conștientizăm! Avem nevoie de puțin timp ca să ne dăm voie să le găsim.

Da, durerea doare, dar va trece cu înțelepciune, cu rugăciune ( rugăciunea inimii) și cu dorința de a te vindeca. Singurul medic îți ești doar tu. Doar tu poți depăși piedicile, durerile și suferințele. Psihologii te îndrumă, dar restul trebii tu trebuie să-o faci. Nu s-a inventat încă un medic care să vindece suflete frânte și îndurerate…. Ei doar te îndrumă. Eu știu dar și tu trebuie să știi că nu există probleme pe care să nu le poți rezolva. Există zeci de soluții la orice problemă, inclusiv la „problema”  sufletească.

fragment din cartea „Viața-i viață, trăiește-o!” - Silvia Urlih

Destinul ți-e scris, soarta ți-o scrii - Silvia Urlih

Destinul ți-e scris…. „ți-e pus în frunte”. E inutil să i te împotrivești, așa cum e  inutil să încerci să oprești un râu din curgerea lui. E foarte greu să înoți în amonte, dar, uneori, nu e imposibil.

Da, e foarte ușor să înoți în direcția în care curge râul, pentru că la un moment dat, se varsă în fluviu, iar fluviul se varsă în marea cea mare sau în ocean. Însă, poate că nimeni nu a conștientizat, sau nu a realizat că, abia când ai ajuns la mare sau la ocean începe greul. De ce? Pentru că, marea, uneori este liniștită, dar, de multe alte ori, este mult prea învolburată. Ce-ar trebui să faci pe parcursul curgerii tale spre liniștea sau agitația… vieții ? Să înveți. Să înveți că destinu-i destin și că soarta ți-o faci tu, prin alegerile tale. Să înveți că viața nu-i ușoară, că de multe ori ți-ar fi fost mai ușor să înveți să înoți în amonte, spre izvor, (spre născare, să redevii copilul innocent, fără de păcat, fără de ură, fără de răzbunări și fără de invidie) decât să te lași în plutire liberă spre… apa cea mare în care sunt tot felul de animale acvatice.. delfini, meduze, guvizi, dar și rechini. 

Ce-i viața ? Ce-i marea învolburată? Din nefericire, de multe ori ne implicăm acolo unde nu ne este locul. Uneori ajutăm pe cel care nu ar face absolute nimic pentru noi, iubim pe cel ce nu ne merită și nu-l acceptăm în viața noastră pe cel care ne iubește. Rănim pe cine nu merită și ne lăsăm răniți de cel care nu ne merită.

            Trăim doar o viaţă, da, doar una singură, dar murim câte puțin de fiecare dată, atunci când suferim, sau când îi facem pe alții să sufere .

Ți-aș da un sfat. Ai încredere în tine și fii optimist.

Ce înseamnă (în concepția mea) să fii optimist? Înseamnă să conștientizezi problemele care apar, dar să știi cu siguranță, să crezi cu toată ființa, că există de fiecare dată soluții la problemele pe care le întâmplini. Să recunoști dificultățile cu care te confrunți, dar să crezi în tine și-n ceea ce-ți transmite sufletul tău, să crezi că le poți depăși. Să constați și să vezi părțile negative, dar să ai încredere că în orice experiență pe care o trăiești, există și o parte pozitivă din care ai ce învăța. Să accepți provocările, să te aștepți la ce poate fi mai rău, dar să ai încredere în tine că de tine depinde să depășești „problema”, să fii conștient și să te aștepți ca dintr-o experiență neplăcută, să se întâmple și să se finalize în cel mai bun lucru, lucrul la care nici nu visai. Să ai toate motivele să te plângi și să plângi, dar să alegi să-ți păstrezi calmul și mintea limpede și să zâmbești cu credința că, nimic, dar absolut nimic nu vine în viața ta întâmplător. Din fiecare experiență să înveți și să mergi mai departe. Știi tu…un șut în partea dorsală, un pas înainte. După ploaie și nori, iese curcubeul.

Învață omule al meu drag să vezi doar partea plină a paharului, nu pe cea goală, căci, destinul tău are culoarea curcubeului, doar că tu nu-l vezi. Tu îți scrii soarta prin alegeri. Uneori, alegeri greșite (alegeri în viața personală, sau de afaceri, sau ca și angajat).

Din punctul meu de vedere, când spun „destin”, acesta se referă la parcursul vieții și la durata ei. Când te naști, te naști cu un „papyrus în mână” în care îți este scrisă,  în linii mari, traiectoria vieții. Această traiectorie este ca și un drum, un drum foarte drept. Din nefericire, noi, datorită anumitor conjucturi (fie educația părinților sau al cadrelor didactice, fie a căsătoriei cu o persoană cu frustrări și fără educație… etc) ne abatem de la acel drum drept și rătăcim prin fel de fel de cărări sau alei. Rătăcim ani de zile, șimțim că ceva nu este conform cu dorințele noastre, ne căutăm identitatea și, la un moment dat, se produce ceva inexplicabil în sufletul nostru. Acel ceva, acel sentiment, este trezirea și conștientizarea că drumul pe care am mers până acum, nu este drumul pe care ar fi trebuit să mergem. Ce facem atunci ? Alegem să înotăm în amonte. E greu nu-i așa ? Da, e greu, dar nu e imposibil.

Dar, dacă în destin îți este scris că ți se va întâmpla un anume lucru, acel lucru, mai devreme sau mai târziu, oricum ți se va întâmpla.

Destinul ți-e scris în frunte, soarta ți-o scrii și ți-o alegi. 

fragment din cartea„ Viața ți-e viață, trăiește-o!”- Silvia Urlih
10.08.2019

Ochii sunt oglinda sufletului ! - Silvia Urlih

Se spune că ochii ar fi oglinda sufletului. Eu spun cu certitudine că, ochii chiar sunt oglinda sufletului. Dar da, nu oricine poate „citi” în oglindirea lor. De ce o spun cu certitudine? Pentru că, dacă pe chip îți poți pune zeci de măști, dacă îți poți ține în frâu emoțiile, dacă poți juca teatru și poți disimula anumite sentimente, pe oglinda ochiului nu poți pune nici o mască. Privind în ochii unui om, îi poți citi trecutul și prezentul, îi poți citi fericirea sau tristețea.

În ochi poți citi sufletul unui om. Ochii nu știu și nici nu pot să mintă. În ei vedem tristețea ascunsă în spatele unui zâmbet fals, în ei vedem dacă e împlinit, dacă e iubit sau dacă suferă din lipsă de afecțiune sau iubire, sau…. dacă urăște și e plin de ură și resentimente.

            În adâncimea privirii lor, putem descoperi (dacă și vrem asta) greutățile sau bucuriile unei întregi vieți.

Sunt oameni care, doar privindu-se în ochi își pot transmit sentimente. Sunt oameni care se înțeleg doar privindu-se în ochi. Ochii pot transimte multe sentimente : afecțiune, milă, ură, răutate, răzbunare, iubire, înțelegere, compasiune.

Cei care, în timpul unei discuții își pot privi în ochi interlocutorul, este un om sincer, care nu are nimic de ascuns… nici din viața lui, nici față de interlocutor. Este un om care de obicei nu minte, sau care în momentul unei discuții, nu minte.

Uneori, ne ascundem în spatele privirii, pentru că nu vrem ca nemulțumirile și suferințele noastre să rănească.

Câteodată, plecăm capul în jos când rostim o vorbă de iertare (pentru că am greșit involuntar și am rănit fără voia noastră), pentru că ne este teamă de priviri, ne este rușine că am greșit și am rănit, desi, ar fi indicat sa lași ochii să-și mărturisească vina, să ai curajul de a-ți cere iertare privindu-l pe interlocutor în ochi.  

Da, ochii sunt oglinda sufletului. Se spune că ei cuprind în universul lor tainic, răspunsuri pe care cuvintele nu au puterea să le rostească…tăcerea privirii spune multe nespuse. Ochii știu să spună multe, dar știu să și tacă.

Ferește-te de ochii care plâng fără să o arate și care tac. Înseamnă că acel om nu mai are nimic de pierdut și că va lua decizii radicale cu viața lui. Va avea puterea să renunțe la tot, să lase totul în urmă și să plece oriunde în lume pentru a o lua de la capăt, pentru a se regăsi, pentru a-și găsi liniștea. Înseamnă că ochii aceia au văzut și trăit mult prea multe umilințe, au plâns mult prea mult și au ales să ierte, să uite, să nu mai vadă nimic din ceea ce i-a fost durere, dar să plece cât mai departe.

Ochii plâng sau râd. Ochii sunt acoperiți de nori încărcați de poaie, sau pot fi luminați de steluțe. Lumina sau ceața din ochi se răsfrânge și pe chip. Când ești fericit și ai steluțe în ochi, tot chipul ți se luminează ( nu-i așa că te vezi în oglindă foarte frumos și luminos?). Când plângi, parcă ți-ar „cădea” fața. Până și culoarea ochilor se schimbă în funcție de starea sufletească.

Uneori ochii îți plâng de fericire și, așa cum o lacrimă nu înseamnă neapărat durere, nici un zâmbet nu înseamnă neapărat fericire. Poți plânge când ești fericit, poți râde când ești trist.  

Atata timp cât încă mai avem puterea să-i zâmbim vieții și persoanei pe care o vedem în oglindă, cauza nu-i pierdută. Atâta timp cât putem privi oamenii în ochi, înseamnă că mai știm să fim oameni sinceri.

fragment din cartea „Viața-i viață, trăiește-o!”- Silvia Urlih
10.08.2019

Nicodată nu spune niciodată - Silvia Urlih

Nu-i așa că după ce ai repetat aceeași greșeală a zecea oară ți-ai propus să nu o mai repeți și cu toate astea ai repetat-o ?Nu-i așa că după ce ai făcut un lucru care te-a îndurerat sau care a îndurera pe alții, ți-ai propus să nu mai repeți niciodată acel lucru și cu toate astea ai ajuns să-l repeți ?

Nu-i așa că ai arătat cu degetul, ai aruncat cu „pietre” și cuvinte de ocară, ba chiar ai judecat aspru  pe cineva care a luat o anume decizie și, la un moment dat din viață, ai ajuns să faci exact așa cum a făcut cel pe care l-ai judecat și în care ai aruncat cu vorbe grele?

De câte ori nu și-ai spus că nu te vei mai îndrăgosti niciodată și cu toate astea ai făcut-o ( și iar ți-ai luat-o-n barbă)?

De câte ori nu ți s-a întâmplat să te enervezi, să spui voprbe grele fără să te controlezi, apoi să regreți ceea ce ai spus și să-ți spui apoi că nu vei mai face acest lucru niciodată? Normal că atunci ți-ai spus că… niciodată nu voi mai face asta, dar… la scut timp ai recidivat.

De câte ori nu ni s-a întâmplat să tăcem într-o discuție, să ne retragem, să tăcem, să nu spunem ce ne doare și apoi să ne apese nespusele?

De câte ori nu ți s-a întâmplat să rănești pe cineva, apoi să regreți, să-ți pui cenușă-n cap, să-ți spui că nu vei mai face asta niciodată și cu toare astea să recidivezi în aceeași greșeală?

De câte ori nu ți s-a întâmplat să fii rănit, să-ți spui că nu vei mai lăsa pe nimeni să te rănească și cu toate astea să te lași „aburit” și… iar să fii rănit ?

De câte ori nu ți-ai spus: eu nu voi mai face asta niciodată?

Nu mai rosti această propoziție, pentru că, la un moment dat, vei ajunge să faci exact ceea ce ai respins cu toată ființa ta.

Da, de-a lungul vieții, ne-am creeat niște principii de la care nu ne dorim să ne abatem. Am judecat pe unul și pe altul când au greșit și ne-am spus că noi nu vom face asta niciodată.

Cum te califici când ajungi să faci și tu chestiile pe care cândva le-ai judecat?

Ești destul de cerebral, de matur, de înțelept, să te judeci și pe tine pentru că ai ajuns să faci ceea ce cândva ai judecat și de care te-ai dezis?

De câte ori nu ți-ai spus că nu voi mai face niciodată alegeri  greșite și că nu vei mai accepta în viața ta oameni care să te dezamăgească?

De ce intri iar și iar  în „jocul” de-a durerea și de-a suferința? 

Îți spun eu de ce? Pentru că suntem oameni cu creier, cu logică, cu trup, cu suflet, și, nu în ultimul rând, pentru că suntem oameni supuși greșelilor. Vom repeta aceleași greșeli până când universului, sau divinității, i se va face milă de noi și ne va trimite LUMINA DIVINĂ să ne ilumineze sufletul și mintea, sau, până când noi înșine ne vom trezi și vom percepe ceea ce divinitatea sau universul ni le transmite.

Să nu spui niciodată că tu nu poți face anumite lucruri, că nu-ți poți atinge scopurile sau visurile… că nu vei avea un job bun, că nu vei avea bani, că nu vei fi fericit. Spunându-ți astea, chiar că nu le vei avea niciodată.

Abia după ce vom face pace cu noi înșine, vom înțelege că, a spune NICIODATĂ nu voi face astea, este o utopie și că, oricând putem face ceea ce am denigrat și am respins.

Abia după ce vom face pace cu noi înșine, vom înțelege că, a spune NICIODATĂ nu voi reuși să ajung acolo unde îmi doresc, este o prostie pe care ți-o inoculezi singur în conștient și în inconștient.

Concluzia? Nu spune niciodată niciodată, pentru că nu știi niciodată ce-ți rezervă viața și în ce situații dificile te pune.

fragment din cartea „Viața-i viață, trăiește-o!”- Silvia Urlih
09.08.2019

Nu te mai compara cu cei mai „neroditori” decât tine- Silvia Urlih

Cu mulți ani în urmă, am constatat, ba chiar după lungi analize cu mine însămi, am ajuns la certitudinea că sunt un om unic. Acum,că deja am împlinit 60 de ani, da,  chiar sunt sigură că am fost și încă sunt o femeie unică. Încă nu am descoperit o persoană care să fi trăit o viață identică cu a mea.

De când mă știu, m-am deosebit de restul lumii prin felul în care mă îmbrăcam, prin atitudinea pe care o aveam vis-à-vis de viață, prin felul în care gândeam și prin felul în care luam decizii. Aveam și încă am, „teoriile” mele, care m-au făcut și încă mă fac diferită de restul lumii. Din nefericire, muți prea mulțiu s-au străduit să-mi strivească personalitatea și să-mi estompeze visurile. Uite că, până acum, încă nu au reușit.

Încă din copilărie am refuzat să mă compar cu ceilalți oameni, mai ales cu cei mai slabi, mai „neroditori” decât mine. Îmi plăcea și-mi doream să fiu ca și cei pe care eu îi percepeam a fi puternici, răzbătători în viață, care s-au realizat din multe puncte de vedere. Mi-am dorit să fiu ca ei. Mi-am dorit să fiu puternică, mi-am dorit să-mi pot depăși limitele, mi-am dorit să ajung un „cineva” în societate. Și… am reușit.

Rezultatele comparaţiilor cu ceilalți, au fost insatisfăcătoare pentru mine. Cum să mă compar cu cei mai slabi și mai incompetenți decât mine? Am preferat să fiu printre locurile mijlocașe dintr-o clasă de copii supradotați… decât să fiu prima dintr-o clasă de copii …limitați intelectual. Să spunem că asta mi-a fost predestinat ?!

Un om care se compară cu cei mai slabi din jurul său, e un om care se limitează, este un om căruia îi este frică să intre în contact cu vitregiile vieții. Un om care preferă să fie lider peste inculți, este un om ratat, un om care doar așa se simte împlinit…. Se simte bine să fie șeful inculților.

De ce spun asta ? De ce nu am acceptat să rămân în urma turmei ? Pentru că eu am personalitatea mea, am caracterul meu, am destinul meu.

În copilărie am văzut filmul„ Pe aripile vântului”. De atunci, Scarlett O`Hara mi-a fost „mentor”. Am vrut să fiu ca ea. De copil mi-am spus „ Și mâine este o zi”. Mi-a plăcut replica și puterea ei de a depăși situațiile extreme în care a fost pusă ( mai puțin compromisurile pe care le-a făcut).

Nu m-am raportat și nu mă raportez la părerile altora despre mine. Nu m-a interest, nu mă interesează și nici nu mă va interesa ceea ce spun unii despre ceea ce am realizat, despre ceeea ce am făcut sau despre ceea ce fac, pentru că, gura lumii-i slobodă și ar face orice doar ca să te strivească, sau să-ți taie aripile.

Toată viața mi-au plăcut provocările și le-am răspuns cu zâmbetul pe buze, deși, de multe ori,  le-am răspuns cu multe lacrimi vărsate pe ascuns ( nu trebuia să mă vadă nimeni că plâng)….eram un exemplu, eram, în ochii tuturor, o femeie puternică, nu ? Dar… și femeile, mai ales cele puternice, mai plâng câteodată.

Mi-am fixat, cu foarte mulți ani în urmă un obiectiv. Nu a contat că a trebuit de multe ori să mă târăsc ca o râmă. Nu a contat că a trebuit să muncesc zi și noapte. Nu a contat că a trebuit „să fur” meserie pe bani grei. Nu a contat că de multe ori uitam de mine și mă dedicam celor care îmi solicitau ajutor. Am luptat cu mine însămi, mi-am depășit de multe ori limita suportabilității și mi-am atins obiectivul. Și, iar mă repet, nu am făcut în viața mea compromisuri de care să-mi fie rușine, pentru a-mi atinge unicul obiectivul, pentru a-mi îndeplini visul. Am acceptat multe concesii, am acceptat multe umilințe, dar am muncit cinstit și am mers mai departe spre a ajunge la dorința care m-a ținut vie în viață.

După ce mi-am atins scopul propus cu zeci de ani în urmă, am avut puterea să lăs totul în urmă. Mi-am reluat viața, într-un alt loc, și am avut puterea să o iau de la zero, pentru că misiunea mea nu se sfârșise acolo unde să fiu eu mare femeie de afacere. Misiunea mea , în viața asta, era de fapt alta. Am lăsat munca mea de-o viață în urmă și, am vrut să-mi dovedesc mie și celorlalți, că, POT. Am reușit și a doua oară.

P.S.Am reușit să-mi depășesc limitele și să ajung „cineva” în societate. Scopul meu,  motivația care m-a întărit și care mi-a dat putere să pot merge până la a-mi împlini obiectivul, a fost fiul meu. După ce mi-am atins obiectivul și scopul, am plecat. Am renunțat, fără nici un pic de regret la TOT, inclusiv la trecut. Am avut puterea să las în urmă munca de-o viață, tocmai pentru că mi-am îndeplinit misiunea…. aceea.

De ce m-am povestit iar pe mine ? Pentru tine, cititorule, doar pentru tine. Crezi că-mi este ușor să mă tot „bârfesc” pe mine? Nu, nu mi-e ușor, dar, sper ca tu să înțelegi că DACĂ VREI POȚI !

P.S.1 . Eu, în înverșunarea de a-mi împlini unul dintre obiective, am uitat de mine și nu mi-am acordat timp de odihnă, de relaxare.

Nu face ca mine. Nu toată lumea are puterea de a nu se refugia în boală, atunci când este mult prea obosit.

  Eu, sunt o femeie puțin mai „specială”. De ce spun specială ? Pentru că am o relație deosebită cu divinitatea și mi-a fost oarecum mai ușor să depășesc anumite situații.

fragment din cartea „Viața-i viață, trăiește-o !”- Silvia Urlih
09.08.2019

Relația, se bazează pe respect și încredere- Silvia Urlih

Atunci când ești într-o relație de prietenie, care crezi tu că este temelia pe care se construiește acea relație?

Ce crezi tu că este cel mai rezistent „material” care ajută la consolidarea relației?

Uite, pe mine viața m-a învățat că, cel mai rezistent „material” este , de fapt cred că sunt cam doua „materiale” care trebuiesc contopite. ÎNCREDEREA și RESPECTUL.

Nu poți clădi ceva pe minciună. Nu poți consolida o relație, dacă lipsește încrederea și respectul reciproc.

Dar, dacă ești într-o relație de parteneriat, de iubire, care sunt materialele care contribuie la consolidare?

Eu cred că ele sunt: IUBIREA, AFECȚIUNEA, RESPECTUL și ÎNCREDEREA.

Cel mai solid „material” care să la baza relației de parteneriat, este IUBIREA.

Dacă, din nefericire, ai constatat că partenerul/ partenera ți-a înșelat așteptările, e foarte grav. Este și mai grav dacă îți surprinzi partenerul că te-a înșelat cu o altă persoană… înseamnă că totul se clatică și că nu a fost iubire. Poate că a fost doar o îndrăgosteală de moment care, la fel de repede cum s-a aprins, la fel de repede se va și stinge.

Bine… și aici  sunt multe de povestit. De ce a ajuns partenerul să te înșele? Unde ai greșit ? De ce ți-ai determinat partenerul să aleagă pe altcineva ?

Dar, asta  face obiectul unei alte discuții.

Hai să continuăm cu RESPECTUL.

Vă iubiți, sunteți un cuplu, dar, ceva, undeva, scârțâie. Aveți încredere unul în celălalt, nu ați dat dovadă că e vreun cutremur care să vă zdruncine încreredea unul față de celălalt, însă, ceva nu e bine în relație.

Ce lipsește ?

Lipsește RESPECTUL. V-ați obișnuit unul cu celălalt atât de mult, încât nu vă mai este al îndemână să vă respectați partenerul. Vi se pare ceva foarte normal ca ea să facă mâncare, să facă curățenie, să spele, să calce, să se îngrijească de copii. Vi se pare foarte normal ca el să schimbe un bec, să aducă bani în casă, să ducă gunoiul, să se îngrijească de binele familiei.

Vi se pare normal să jucați rolul familiei fericite în societate.

Dar… uite că apare un mare „DAR” în relația voastră. (nu mă refer la dar, ca și cadou). Observați că, lipsește ceva din viața voastră de cuplu. Lipsește RESPECTUL unul față de celălalt. Normal că nu conștientizați ce vă lipsește, dar doar ce am spus-o eu.

Respectul, dragii mei dragi, este pilonul de bază al relației. Este motorul care îi determină pe parteneri să „tragă la aceeași căruță”, îi determină să trăiască în armonie și să se simtă valoroși. Îi determină să aibă o motivație în a munci pentru familie.

E-atât de greu să-ți lauzi partenerul atunci când a făcut pentru casă, ceva, chiar dacă e ceva banal? Te doare gura să-i spui partenerei : Ce bună a ieșit ciorba asta. Sau, să-i spui partenerului: Tu, dragă, ce mult mă bucur că ai pus tu azi rufele la spălat.

Da, sunt cuvinte aparent banale, dar, nici nu știți cât de mult te pot încărca energetic și emoțional niște cuvinte de încurajare și de laudă. Nici nu știți cât de multă putere îți dă să faci din ce în ce mai mult pentru familie.

Acum, o să schimb registrul. Trecem la încredera și respectul între oameni.

Încredere… hmmm. știm cu toții cât de repede se pierde și cât de greu se recapătă. De cele mai multe ori, încrederea, o dată pierdută, o pierzi și gata. Nu mai ai încredere, deci, pui punct (fie partener, fie prieten, fie angajat, fie instituție de STAT)

Respectul… a-ți respecta aproapele, înseamnă a-i respecta credințele, a i le accepta, chiar dacă nu ești într-u totul de acord cu ele. El cu ale lui, tu cu ale tale. La ce bun controversele? La ce bun discuții în contradictoriu ?

Respectul față de cel cu care ai o convorbire, înseamnă a-i asculta părerile, a avea răbdare să-i asculți „discursul” până la filal, apoi, să-ți spui și tu propria teorie vis-a-vis de o anume temă.

Respectul, mai înseamă a înțelege că, opiniile noastre, viziunea noastră despre lume și viață, modul în care am ales să trăim, nu reprezintă un adevăr absolut, după care toți ceilalți ar trebui să se ghideze. Fiecare cu viziunea , principiile și teoriile lui față de viața.

Respectul mai reprezintă a accepta faptul că, percepția noastră este diferită și subiectivă și că această percepție s-a format în urma felului în care am fost crescuți, a educației primite și a experiențelor noastre.

De ce să-i judecăm sau să ne contrazicem cu cei care au o altă părere, sau concepție, sau teorie, față de universul acesta în care toți suntem firicele de praf ?

fragment din cartea „ Viața-i viață, trăiește-o !”- Silvia Urlih
06.08.2019

ÎMBRACĂ-TE INIMĂ-N VIAȚĂ ! - Silvia Urlih

Îmbracă-te inimă-n viață

și spune-mi

pe unde să calc,

arată-mi pe unde-i cărarea

ce-mi duce izvorul

spre mare,

învață-mă-n viața aceasta,

că viața nu mi-e catafalc,

îmbracă-mă înimă-n viață

și spune-mi

că viața nu doare.

Îmbracă-te inimă-n soare

și dă-mi raza lui

să m-aline,

arată-mi că soarta nu doare,

iar lacrima nu-i răul mâlos,

îmbracă-mă inimă-n viață

și leagă-mă bine de tine,

îmbracă-mă-n munți de răbdare

și fă,

iar din mine,

colos.

Îmbracă-te- inimă-n cer

iar cerul

revarsă-l pe mine,

îmbracă-mă-n stele și lună,

iar luna

s-o lași să m-adoarmă,

îmbracă-mă lună-n lumină

iar ușa

închide-mi-o bine,

închide-mă-n casa luminii

și scoală-mă-n toamna

din toamnă.

Silvia Urlih 
30.07.2019

Hai, ridică-te ! E greu, dar nu e imposibil să fii o PASĂRE PHEONIX ! - Silvia Urlih

De multe ori te-ai învinovățit pentru viața pe care ai trăit-o. De multe ori ai crezut că îți ești călăul vieții tale și că drumul pe care ai mers de cele mai multe ori, a fost alambicat. De multe ori ai crezut că doar trecutul ți-a influențat și îți influențează viața.

Nu, omule, nu ești vinovat, decât în mică măsură. Ai ales greșit pentru că așa trebuia să fie. Ai suferit, pentru că așa a fost să fie. Drumul vieții ți-a fost ca un labirint, pentru că… așa trebuia să fie. Dacă ai fi trăit doar în puf, dacă ai fi trăit sub un glob de stică și nu te-ai fi lovit de greutățile pe care viața ți le pune în cale, nu ai fi reușit să te călești.

Nu este vina ta că ai trăit într-o familie în care nu te-ai simțit ajutat, protejat sau încurajat și care te-a tratat cum nu ți-ai fi dorit. Nu este vina ta că ai fost obligat să accepți multe umilințe. Nu este vina ta că viața ți-a fost un coșmar. 

Nu este vina ta că o mare parte din viață ai trăit-o într-un mediu ostil în care nu te simțeai confortabil. Nu este vina ta că ai ales greșit în viață, sau că ai greșit. De ce ai greșit ? Pentru că vii dintr-o familie în care totul era o mare… greșeală? Părinții se certau, se băteau, sau erau alcoolici. Te băteau și te umileau. Nu erau de acord cu alegerile tale, deci, ți-au strivit personalitatea, ți-au tăiat aripile. Părinții au divorțat când tu erai mult prea mic și nu le-ai putut înțelege și accepta alegerea.

Nu este vina ta că ai devenit dur, rece, suspicios, sau reticent.

Nu este vina ta că ai frici de care abia de te mai poți detașa sau vindeca.

Nu este vina ta că ți-ai pierdut încrederea în oameni, pentru că ai fost de prea multe ori marginalizat, dezamăgit sau trădat.

Dar, ai putea avea o mare vină dacă nu te străduiești să ieși din închisoarea în care alții te-au trimis, sau în care tu însuți ai ales să stai. Te-ai închis într-o colivie din care ți-e frică să mai ieși, iar aripile… bietele tale aripi, s-au atrofiat și nu mai știu zbura.

Ești vinovat dacă nu faci în așa fel încât să evadezi . Ești vinovat dacă nu-ți cauți identitatea și personalitatea. Ești vinovat dacă nu lupți să-ți depășești limitele și condiția în care unii te-au obligat să rămâi.

Starea ta fizică, psihică, materială și spirituală, depind doar de tine. Ai fost cum ai fost, dar, acum, că ai ajuns la maturitate, este obligația și datoria ta să „te trezești” și să-ți trăiești viața așa cum îți este scris.

Ai putea avea o mare vină, dacă continui să găsești vinovați în alții, în loc să te analizezi pe tine și să găsești curajul de a te debarasa de trecut. Da, așa e, trecutul te-a influențat în mare măsură, dar, dacă continui să nu-ți vezi prezentul și, cel mai important, viitorul, ești cel mai mare dușman și vinovat al vieții tale.

Deci, analizează-ți oportunitățile și puterea de a fi un om nou, fii asumat cu viața și visurile tale și construiește din tine un om puternic care știe ce vrea de la el, de la viața lui și de la alții.

Hai, ridică-te ! E greu, dar nu e imposibil să fii o PASĂRE PHEONIX ! Nu te mai învinovăți și nu-i mai învinovăți pe alții ! Trăiește așa cum sufletul îți șoptește ! 

Durerea renașterii din propria cenușă doare, dar, doare a iubire divină, a lumină și a regăsire.

fragment din cartea „Viața-i viață, trăiește-o!”- Silvia Urlih
30.07.2019

Mă iert și te iert, lume! - Silvia Urlih

De multe ori am judecat. De multe ori mi-am dat cu părerea că, asta-i bine, asta nu-i bine, că ăsta face bine, că asta nu face bine ce face. De multe ori nu am înțeles de ce unele personae au ales să schimbe ceva în viața lor, sau au ales să plece din viața cuiva. De multe ori nu am înțeles de ce unii dintre parteneri au ales să mintă sau să ducă o viață dublă. Nu am înțeles și am judecat. Nu am înțeles, pentru că eu am trăit, și încă mai trăiesc conform unor principii pe care eu, (sau poate că cei din jurul meu), mi le-am creeat.

 Am judecat ca fraiera, pentru că nu știam ce anume i-a determinat pe anumiți oameni să ia anumite decizii, în anume situații. Am judecat la rece, pentru că eu nu aș fi putut face ceea ce au făcut unii sau alții.

La un moment dat, am realizat că, cine sunt eu să judec ? Cine-mi dă dreptul să judec?

 De ce mi-am judecat părinții că s-au comportat cum s-au comportat cu mine? Cine sunt eu să o judec pe profa de română ca mi-a pus 1 în teză în clasa a zecea, pentru că cică aș fi suflat unui coleg ? Cine sunt eu s-o judec că ea, acea profă mi-a schimbat soarta?  Cine sunt eu să-l judec pe fostul meu partener că s-a comportat grosolan cu mine ?

Fiecare dintre persoanele care mi-au intrat în viață, au intrat cu un scop: acela de a mă dezvolta din toate punctele de vedere. Atunci, când d-au derulat faptele, nu am înțeles. Acum, după zeci de ani, am înțeles de ce mi s-a întâmplat ce mi s-a întâmplat. Acum, înțeleg de ce mi se întâmplă ce mi se întâmplă.

Eu sunt un mic punct în acest mare univers, iar cel care-i judecătorul supreme este doar Dumnezeu. El ne analizează faptele și ne lasă, sau nu, să mai picăm în păcatul alegerilor greșite.

Acum, după ani în care m-am luptat cu mine pentru a-mi înțelege alegerile, am înțeles și am decis că e vremea să mă iert și să-i iert pe cei care m-au rănit. Am ajuns la concluzia că m-au rănit, pentru că încă nu-mi învățasem lecțiile.

Acum, mă iert pentru că am judecat și m-am judecat.

Mă iert, pentru că mi-am dorit și chiar am fost o perfecționistă și le-am și cerut celorlalți să fie ca mine. Îi iert și pe cei care nu au fost la fel de perfecționișit ca și mine.

Mă iert pentru că m-am dedicat oamenilor și cu sufletul, pentru că am avut încredere în ei și am fost dezamăgit. Îi iert și pe cei care m-au rănit și dezamăgit.

Mă iert pentru că m-am oferit voluntar și necondiționat să-i ajut pe oameni și apoi „mi-am luat-o în barbă”. Îi iert și pe ei, pe cei care m-au dezamăgit, că nu am primit nici măcar un „Mulțumesc” . Am greșit că m-am oferit și nu am așteptat să mi se ceară ajutorul.

Mă iert că ani de zile m-am luptat cu mine să mă schib pentru a le face pe plac altora și nu am coștientizat că trebuie să mă accept așa cum sunt de fapt și să mă comport ca atare.

Mă iert că m-am judecat și nu am avut curajul să iau decizii la timpul potrivit. Mă iert că mi-a fost frică, ani de zile să iau decizii favorabile mie și că am acceptat să trăiesc în umilințe și compromisuri. Îi iert și pe cei care m-au determinat să fac asta.

Mă iert că zeci de ani m-am văzut urâtă și inutilă. Îi iert și pe cei care m-au determinat să mă văd așa. Acum mă văd frumoasă și cu multă încredere în mine.

Mă iert că nu m-am iubit, nu m-am apreciat și nu m-am acceptat așa cum sunt. Îi iert și pe cei care mi-au inoculate aceste sentimente.

Mă iert pentru că mereu am luptat de una singură, că am vrut să-mi demonstrez și să le demonstrez, cât de puternică, răzbătătoare și ambițioasă sunt. Îi iert și pe cei care mi-au activat aceste laturi ale caracterului meu (pentru că ei nu au fost în stare să facă nimic nici pentru ei, nici pentru mine, nici pentru noi).

Mă iert pentru greșelile făcute în trecut, dar am conștientizat că nu am adunat greșeli, ci lecții.

Oare să mă iert că am ales să trăiesc singură ? Oare să mă iert că nu mai am încredere în oameni ? Oare să mă iert că nu mai vreau să accept să fiu umilită, folosită, maltrataă fizic și emoțional ? Oare să mă iert că am suferit ca un câine alungat în pustie ?

Da, mă iert și pentru astea și îi iert și pe cei care mi-au provocat suferințele.

Da, mă iert și te iert lume ! Mă iert, pentru că am conștientizat că cel mai important pentru mine este să accept că ceea ce a fost nu mai poate fi schimbat , dar că acum,  îmi folosesc ca și lecții.

Mă iert pentru tot ceea ce nu am făcut, dar le puteam face. Mă iert pentru că v-am judecat, vă iert pentru că m-ați determinat să vă judec.

fragment din cartea „ Viața-i viață, trăiește-o !”- Silvia Urlih
28.07.2019